-Ce înseamnă  culorile, Învăţătorule?

-Culorile sunt importante, Prinţesă, pentru viaţa noastră, o fac mai vie, mai conştientă,  îi scot pe unii în evidenţă sau fac, ca alţii să apară în nuanţe mai şterse… Dar să luăm pe rând, prinţesă… când îţi deschizi dimineaţa ochii şi observi o culoare caldă, care inundă cerul, aceea este galbenă, atunci răsare soarele şi ne mângâie pe cei buni şi pe cei răi deopotrivă…

-De ce şi pe cei răi?

-Soarele nu face diferenţe.

-Dar de unde vine culoarea galbenă?

-Din cer, care e atotputernic peste noi şi e în noi tot timpul…

-Galbenul seamănă  cu razele soarelui!

-Exact… tot ce e galben e rupt din soare: florile, albinele, mângâierile, iar când mângâierea se transformă în atac, apar animalele sălbatice…

-Sunt şi galbene rele?

-Da Prinţesă, fiinţele care se sfâşie între ele în păduri … sau între oameni…

-Şi putem alege, de care parte vrem să fim?

-De bună  seamă! La tot pasul vieţii.

-Eu vreau să  aleg răsăritul soarelui, să-l regăsesc în florile galbene de pe câmp… aleg galbenul de pe spatele albinelor, ele lucrează şi pentru noi şi bineînţeles, aleg şi mângâierile de tată şi de mamă, sperând ca într-o zi vor sosi şi mângâieri de pe alte tărâmuri.

-Mângâierile acelea, prinţesă, vin cu timpul şi au culoarea roşie aprinsă, de fapt galbenul se închide într-atât, până se roşeşte şi vibrează si respiră adânc, geme de atâta frumuseţe, se înclină în faţa focului, vulcanului şi a frunzelor de toamnă… în faţa fierului înroşit în foc, care trebuie modelat, în faţa magmei, care curge să facă pământul roditor, sacrificând sate, vieţi… Ah, culoarea roşie aduce multă viaţă, dar şi durere… Ea ne spune, că trebuie să trăim în primul rând, ne spune că trebuie să iubim pe noi şi pe ceilalţi. Culoarea roşie ne împinge către celălalt, care este iubitul nostru, culoarea roşie se aprinde şi în steag, dar şi în îmbrăţişarea zilei de mâine… în lămpaş şi în dăruire… când pierdem respiraţia şi strigăm în sinea noastră către o lume întreagă: te iubesc! ... atunci se aprinde culoarea roşie!

-Dar sunt şi alte culori?

-Da, Prinţesă, culoarea naturii, care este verde, tot ce este verde este necopt, dar trăieşte, ne încântă.

-Verdele este veşnic?

-Da, dar numai la brazi şi la plăntuţe ocrotite… dar sunt şi meleaguri calde, unde verdele nu se sfârşeşte.

-Ce bine! Ce rău! Şi oamenii aceia nu cunosc culorile toamnei?

-Nu le cunosc, dar le zugrăvim noi în aşa fel, încât să se vadă verdele amestecat în culorile frunzelor de toamnă ale părului, unde se mai coace şi azi câte o pară verde, ascuns în îmbrăţişarea frunzelor de octombrie.

-Dar cum sunt frunzele de octombrie? Mai sunt atunci frunze pe copaci?

-Dacă  avem noroc, da, mai sunt frunze multicolore, o splendoare… frunze verzi, care se uită mirate la cele galbene, portocalii şi ruginii şi se întreabă: aşa ajungem şi noi?

-Şi cum ajung? Toate frunzele îşi schimbă culoarea?

-Legea naturii, mică prinţesă… toate frunzele se îngălbenesc după  o vreme, mai repede sau mai târziu… unele luptă cu timpul şi le reuşeşte, se menţin fragede mai multă vreme, altele se uită cu invidie, cu durere şi se lasă purtate de vânt o vreme, ca să fie aşezate cu gingăşie jos, pe pământ.

-Toate cad pe pământ, Învăţătorule?

-Absolut toate cad pe pământ. Pământul ne naşte, ne  creşte, ne susţine şi ne ocroteşte dincolo de existenţă… doar dacă nu se unesc pământul şi cu cerul… atunci poţi fi şi sub pământ şi în cer.

-Şi mai sunt şi alte culori ?

-Da, albul care e fără culoare, dar întruchipează puritatea.

-Noi putem fi puri?

-Putem în oarecare măsură, omul se străduieşte să fie curat şi să  se bucure de inocenţa copiilor, unde regăseşte puritatea lui de altă  dată… da, aşa cred, că de aceea iubim copiii, că sunt întruchiparea purităţii noastre de altă dată…

-Eu sunt pură?

-Da, Prinţesă, de o puritate sublimă…

-De ce oare?

-Că porţi  în suflet neştiinţa…

-Înseamnă, că sunt proastă ?

-Nu, înseamnă,  că nu ai luat cunoştinţă încă despre răutatea oamenilor.

-Dar oamenii pot fi şi răi ?

-Şi încă  cum… culoarea neagră e simbolul lor… tot ce e trist, revoltător şi rău, e negru… tot ce e atac, măcel, apare în negru… măna care te iubeşte, apoi te loveşte, este neagră… intenţia care te poartă în braţe, apoi te alungă – este ruptă din culoarea neagră. Marea, care te iubeşte la început, apoi te trădează, este neagră. Umbra ta care te urmăreşte, strigoii, şerpii şi rechinii au culori mascate, dar vin din întuneric. Cuvintele rele şi grele vin tot de acolo şi sunt negre… ele întunecă şi pe cel care le primeşte, dar şi pe cel care le emite. Împotriva lor luptă omenirea, de când este viaţă pe pământ.

-De ce a lăsat Dumnezeul răul pe pământ ?

-Ca să-l învingă  binele şi prin asta să se întărească el însuşi…

-Şi cerul, când e senin, ce culoare are?

-Cerul este atotputernic şi este albastru… o culoare rece, dar chibzuită, vrea să ţină oamenii în echilibru… acestea sunt cele mai importante lucruri … viaţa, dragostea, echilibrul,  …cel mai greu de realizat… dar omul se chinuie, natura se străduieşte să nu lase oamenii să piară… de aceea culoarea albastră inundă toate culorile calde, şi peste sentimente e bine să domine raţiunea, care nu te lasă să te pierzi fără rost în această lume.

-De unde începe şi unde sfârşeşte această culoare, Înţeleptule ?

-Cine mai ştie, culoarea este infinită, precum cerul, pe care îl simbolizează.

Culoarea e veşnică şi dacă se ascunde din când în când după  nori, trăsnete şi fulgere… vrea să fie cu noi, ne iubeşte, ne ocroteşte faţă de toate celelalte culori.

- Învăţătorule, de acum încolo dacă voi avea o dorinţă, o frică, o spaimă, o speranţă, sus la culoarea albastră mă voi uita… de acolo vine ajutorul…

-Aşa-i, Prinţesa mea!