-Mamăăă! strigă copilul. Sunetul o ia la dreapta, apoi la stânga, se ciocneşte de uşa de la bucătărie... pe care au scos-o de tot, era absolut ilogic aşezată. Dacă o ţineau deschisă în momentul când venea cineva, se făcea o învălmăşeală, brusc nu mai ştia nimeni care iese, care intră şi care uşă are prioritate?! Poate, numai în capul proiectantului stăteau lucrurile coşer. Aşa că au decis şi au scos uşa din ţâţâni de la bucătărie... astfel sunetul, care venea pe acceleratul de urgenţă de la copil, nu mai avea de ce să se ciocnească şi s-a repezit direct la timpanul mamei.

-Ce-i scumpule? alergau picioarele pe acelaşi traseu de urgenţă,  dar în sens invers.

-Mi-e foameee!

-Am înţeles, scumpule.

-Eleonora! strigă soţul.

Picioarele schimbă direcţia spre altă cameră, unde întâlneşte faţa de ziar a soţului. Aşteaptă zvâcnirea foilor:

-Când mâncăm?

-Mamăăă, caca!

-Am înţeles, scumpule, eşti un viteaz mare că îi spui mamei şi ea te duce frumos la veceu, aşezăm şi colăcelul cel mic pe cel mare şi băiatul e deja pe cai...

-Unde mi-e cămaşa albastră, Eleonora? se aude vocea soţului din adâncul camerei.

-Care? Cu dungi mai groase sau mai subţiri?

-Pe care am îmbrăcat-o şi ieri!

-E pe scaun.

-Pe care?

-Câte scaune ai în cameră?

-Dar eu am pus-o pe scaunul de lângă geam şi acum n-o găsesc. Nici cămaşa, nici scaunul!

-Vezi că am mutat scaunul când am făcut curat.

-Dar tu ce faci?

-Eu-s la baie, cu ăla mic. Vrei să vii să-l ţii tu ca să-ţi caut cămaşa?

-Nu, stai liniştită.

-Ai dreptate, la baie e bine să stai liniştit.

-Eleonoraa! Nu-mi găsesc perechea la ciorap... Nu-mi vin înapoi de la spălat!

-De mult mi-am propus să cer un interviu maşinii de spălat. O fi ea automată, dar ciorapii de ce dispar automat, e de neînţeles. O întreb: câţi ciorapi mâncaţi la un spălat? Ce beţi, ca să alunece pe furtun? Cu siguranţă apă. Dar după fiecare înghiţitură?

-Lasă gluma, arată-mi care-i perechea?!

-Dar ţi-am cumpărat douăzeci de perechi identice ca să nu ai probleme.

-Da, dar s-au amestecat cei buni cu cei de lucru.

-Ghidează-te după culori.

-Uite, aceştia sunt mai negri.

-Nu chiar, sunt mai bleumarini.

-Dar nu sunt perechi.

-Ai dreptate. Toţi au aceeaşi culoare, dar unul are două liniuţe pe margine, altul trei liniuţe. Celălalt are şi mai multe. Şi s-au apucat pe loc să numere liniuţele.

-Măi, Ioane, dar cine sărăcie îţi numără ţie liniuţele pe ciorapi?!

-Ciorapii trebuie să fie identici. Ca şi picioarele.

-Mamăăă! strigă cel mic.

-Da, dragule.

-La desenul acesta nu ştiu ce trebuie să fac.

-Trebuie să tragi nişte linii.

-Căte mamă?

-Întreabă-l pe tata, câte liniuţe are pe ciorapi.

-Mamăăă!

-Poftim, dragule.

-Nu intră cheia în zar, degeaba mă tot chinui. Uite-te şi tu.

-Stai să mă uit, copile. Normal că nu intră, în zarul acesta se potriveşte altă cheie.

-Ce cauţi, măi Ioane?

-Cheile de la maşină. Doar aici le-am pus aseară. Caută prin buzunare, pe cuier, pe masa lungă şi scurtă, pătrată, ovală şi pe vechea maşină de cusut Kaiser. Nu-s şi nu-s. Nu le-a luat copilul?

-Măi copile, n-ai luat cheile lui tata, cumva?

-Nu. Numai cheile din cameră.

-Le-am găsit, strigă soţul.

-Ce bine.

-Dar unde-i cheia de la apartament?

-Asta-i a mea, îl liniştesc.

Şi ia la rând toate buzunarele şi pe alea în care nici nu încap chei, dar pentru orice eventualitate.

-Nu a luat-o ăla mic?

- Ǎla mic, nu ai luat cheia lui tata de la apartament?

-V-am zis că eu mă joc cu astea, de la camere. De ce nu mă întrebaţi de cheile astea cu care mă joc? Dar ce-i trebuie şi lui tata atâtea chei ca să lucreze?

-Am găsit-o! sună vocea triumfător din hol.

-Dar unde a fost?

-În uşă.

Îşi ia haina să plece. O pupă pe Eleonora şi îi şopteşte: îmi trebuie şi cheia de la beci.

Căutările se intensifică, timpul presează, copilul e nervos, soţul nerăbdător, mamei i s-au extirpat nervii la ultima şedinţă stomatologică, pentru care a plătit o avere, de atunci nu mai suferă cu nervii... (dacă se va naşte din nou, şi-a promis solemn, dentist se face şi dacă, totuşi, varicele nu vor fi la modă nici atunci, se va mulţumi cu profesia de notar).

Soţul în sfărşit pleacă, cu buzunarul plin de chei.

Ce frumos ar fi dacă am putea trăi fără nicio cheie. Dar ăsta e alt film. Un SF.

-Hai să facem pe oliţă, înainte de culcare.

-Dar mi-e somn, smorcăie cel mic.

-Nu faci un duş înainte de culcare? – o întrebare, către soţ.

-Lasă…mâine… după ce mă scol… şi bărbatul se întinde extenuat în pat.

-Mamă, hai să-mi citeşti povestea porcului, înainte de culcare!

-Bine, sufleţel, vin. Aduc şi porcul.

-Eleonora...dar mie când îmi citeşti nişte poezii de ale tale? se gudură bărbatul.

-Aşteaptă, prima dată povestea porcului, apoi muza cu aripi.

-Mamă, culcă-te lângă mine şi ţine-mă de mână.

-Eleonora, culcă-te cu mine ca să-mi ţin mâinile pe coapsele tale calde.

După ce i-a încălzit laptele celui mic şi i-a răcit berea celui mare, s-au mai liniştit amândoi.

-Mamăăă! strigă copilul. Sunetul o ia la dreapta, apoi la stânga, se ciocneşte de uşa de la bucătărie... pe care au scos-o de tot, era absolut ilogic aşezată. Când o deschideau, şi venea cineva şi deschidea uşa de la apartament, se făcea o învălmăşeală, brusc nu mai ştia nimeni care iese, care intră şi care uşă are prioritate?! Poate, numai în capul proiectantului stăteau lucrurile coşer. Aşa că au decis şi au scos uşa din ţâţâni de la bucătărie... astfel sunetul, care venea pe acceleratul de urgenţă de la copil, nu mai avea de ce să se ciocnească şi s-a repezit direct la timpanul mamei.

-Ce-i scumpule? alergau picioarele pe acelaşi traseu de urgenţă,  dar în sens invers.

-Mi-e foameee!

-Am înţeles, scumpule.

-Eleonora! strigă soţul.

Picioarele schimbă direcţia spre altă cameră, unde întâlneşte faţa de ziar a soţului. Aşteaptă zvâcnirea foilor:

-Când mâncăm?

-Mamăăă, caca!

-Am înţeles, scumpule, eşti un viteaz mare că îi spui la mama şi ea te duce frumos la veceu, aşezăm şi colăcelul cel mic pe cel mare şi băiatul e deja pe cai...

-Unde mi-e cămaşa albastră, Eleonora? se aude vocea soţului din adâncul camerei.

-Care? Cu dungi mai groase sau mai subţiri?

-Cu care am fost şi ieri îmbrăcat?

-E pe scaun.

-Pe care?

-Câte scaune ai în cameră?

-Dar eu am pus-o pe scaunul de lângă geam şi acum n-o găsesc. Nici cămaşa, nici scaunul!

-Vezi că am mutat scaunul când am făcut curat.

-Dar tu ce faci?

-Eu-s la baie, cu ăla mic. Vrei să vii să-l ţii tu ca să-ţi caut cămaşa?

-Nu, stai liniştită.

-Ai dreptate, la baie e bine să stai liniştit.

-Eleonoraa! Nu-mi găsesc perechea la ciorap... Nu-mi vin înapoi de la spălat!

-De mult mi-am propus să cer un interviu maşinii de spălat. O fi ea automată, dar ciorapii de ce dispar automat, e de neînţeles. O întreb: câţi ciorapi mâncaţi la un spălat? Ce beţi, ca să alunece pe furtun? Cu siguranţă apă. Dar după fiecare înghiţitură?

-Lasă gluma, arată-mi care-i perechea?!

-Dar ţi-am cumpărat douăzeci de perechi identice ca să nu ai probleme.

-Da, dar s-au amestecat cei buni cu cei de lucru.

-Ghidează-te după culori.

-Uite, aceştia sunt mai negri.

-Nu chiar, sunt mai bleumarini.

-Dar nu sunt perechi.

-Ai dreptate. Toţi au aceeaşi culoare, dar unul are două liniuţe pe margine, altul trei liniuţe. Celălalt are şi mai multe. Şi s-au apucat pe loc să numere liniuţele.

-Măi, Ioane, dar cine sărăcie îţi numără ţie liniuţele pe ciorapi?!

-Ciorapii trebuie să fie identici. Ca şi picioarele.

-Mamăăă! strigă cel mic.

-Da, dragule.

-La desenul acesta nu ştiu ce trebuie să fac.

-Trebuie să tragi nişte linii.

-Căte mamă?

-Întreabă-l pe tata, câte liniuţe are pe ciorapi.

-Mamăăă!

-Poftim, dragule.

-Nu intră cheia în zar, degeaba mă tot chinui. Uite-te şi tu.

-Stai să mă uit, copile. Normal că nu intră, în zarul acesta se potriveşte altă cheie.

-Ce cauţi, măi Ioane?

-Cheile de la maşină. Doar aici le-am pus aseară. Caută prin buzunare, pe cuier, pe masa lungă şi scurtă, pătrată, ovală şi pe vechea maşină de cusut Kaiser. Nu-s şi nu-s. Nu le-a luat copilul?

-Măi copile, n-ai luat cheile lui tata, cumva?

-Nu. Numai cheile din cameră.

-Le-am găsit, strigă soţul.

-Ce bine.

-Dar unde-i cheia de la apartament?

-Asta-i a mea, îl liniştesc.

Şi ia la rând toate buzunarele şi pe alea în care nici nu încap chei, dar pentru orice eventualitate.

-Nu a luat-o ăla mic?

- Ǎla mic, nu ai luat cheia lui tata de la apartament?

-V-am zis că eu mă joc cu astea, de la camere. De ce nu mă întrebaţi de cheile astea cu care mă joc? Dar ce-i trebuie şi lui tata atâtea chei ca să lucreze?

-Am găsit-o! sună vocea triumfător din hol.

-Dar unde a fost?

-În uşă.

Îşi ia haina să plece. O pupă pe Eleonora şi îi şopteşte: îmi trebuie şi cheia de la beci.

Căutările se intensifică, timpul presează, copilul e nervos, soţul nerăbdător, mamei i s-au extirpat nervii la ultima şedinţă stomatologică, pentru care a plătit o avere, de atunci nu mai suferă cu nervii... (dacă se va naşte din nou, şi-a promis solemn, dentist se face şi dacă, totuşi, varicele nu vor fi la modă nici atunci, se va mulţumi cu profesia de notar).

Soţul în sfărşit pleacă, cu buzunarul plin de chei.

Ce frumos ar fi dacă am putea trăi fără nicio cheie. Dar ăsta e alt film. Un SF.

-Hai să facem pe oliţă, înainte de culcare.

-Dar mi-e somn, smorcăie cel mic.

-Nu faci un duş înainte de culcare? – o întrebare, către soţ.

-Lasă…mâine… după ce mă scol… şi bărbatul se întinde extenuat în pat.

-Mamă, hai să-mi citeşti povestea porcului, înainte de culcare!

-Bine, sufleţel, vin. Aduc şi porcul.

-Eleonora...dar mie când îmi citeşti nişte poezii de ale tale? se gudură bărbatul.

-Aşteaptă, prima dată povestea porcului, apoi muza cu aripi.

-Mamă, culcă-te lângă mine şi ţine-mă de mână.

-Eleonora, culcă-te cu mine ca să-mi ţin mâinile pe coapsele tale calde.

După ce i-a încălzit laptele la ăla mic şi i-a răcit berea la ăla mare, s-au mai liniştit amândoi.