-Ce-i dragostea, Învăţătorule? – întreabă mica prinţesă.

-Dar tu nu stii?

-Am simţit-o în vis, dar când m-am trezit, nu am putut s-o prind…

-Dar dragostea n-o poţi prinde…

-Nu?

-Nu, fiindcă  nu e din carne şi oase, ca noi.

-Dar e din lemn?

-Şi din lemn, că lemnul este natural şi cald.

-E din sticlă?

-Şi din sticlă, dar se sparge dacă e atinsă  brutal.

-E din hârtie?

-Şi din hârtie, că vântul o ridică şi o zboară către libertate, către aripi…

-E din seminţe?

-Probabil, această stare a-mpânzit lumea.

-E din iarbă  şi flori?

-Negreşit, unde calci, ai grijă, sunt duhuri, care oftează, speranţe sugrumate, iluzii protectoare, vise fără interdicţii – în iarbă,  în floare…

-E ruptă  din soare?

-Aşa e, mică  prinţesă, dragostea e ruptă din soare şi din vântul blând şi nebun de multe ori, dragostea stă la geam, se uită afară şi nu vede nimic, fiindcă ea e totul…

-Şi după  aceea?

-Nu ştiu prinţesă, dar când se retrage într-un colţ tăcut, îi bate inima accelerat, iar când este printre oameni, se face linişte în sufletul său… Dragostea îţi vindecă rănile… Ştii cum este dragostea?

-Cum?

-O muzică  venită să umple pereţii, să inunde pieptul, să  îngenuncheze gândul, să înalţe spiritul… o melodie, care se infiltrează pe neobservate în reacţiile chimice ale organismului, de-ţi vine să strigi în sfârşit: ştiu ce este fericirea!

-Şi o să  apuc şi eu ziua aceea? –întreba mica prinţesă curioasă.

-Negreşit, cu o asemenea inimă!