(piesă în  2  acte,  adaptată teatrului radiofonic)

Personaje:

Aurel

Vicu

Didi

Marin

Roza

Popa

Melchindia

Sofia

Alte femei.

ACTUL I

Decor: Uliţa unui sat de pescari. Sălcii verzi, dar şi trunchiuri uscate. Casa lui Marin pe respectiva uliţă, iar cimitirul începe de dincolo de curtea sa. In apropiere, ce altceva decât
Dunarea?

SCENA 1

VICU: Eu am urcat primul în salcie după ouă. Sunt ale mele!

AUREL: Ba eu am văzut când şi-a luat răţuşca zborul. Nu-ţi dau nici unul! (se iau la harţă, parte din ele ouă se sparg).

DIDI: (trage de cămaşa fratelui său) Nene, nene, uită-te pe drum: vine jandaru’!

AUREL: (Lungit la pământ, cu buza umflată) Jandaru’?! Ce te bucuri, mă? Poate  aduce veste că a murit tată-tu pe front.

DIDI: (smiorcăindu-se) Ba al tău să moară! Nene, auzi ce zice? (se prăvăleşte peste celălalt)

VICU: (după ce a cercetat în lungul drumului) Nu-i jandaru’! (li s-a luat o piatră de pe inimă) E o… un ţap!

AUREL: (urcând repede într-o salcie) Io stiu ce–i ăla! Soldat! Am văzut unul la Brăila, când am fost cu Moşu  tata.

VICU: (urcă şi el în  salcie) Nu-i de la noi! Are un picior de lemn.

DIDI: Aşa-i, nene. Dacă are chicior de lemn, nu-i de la noi…

TOTI: (bucuroşi) Nu-i de la noi! Nu-i de la noi…

DIDI: Aici toţi au chicioare de oameni. Nu, nene? Nene, da’ de ce se duc femeile la el?!

VICU: Să-l alunge. Cin’ nu pricepe!

O FEMEIE: Vine de pe front, fă. O fi  având scrisoare de pe
la bărbăţii noştri… Hai mai aproape de el.

ALTA FEMEIE: Bine că nu-i de la noi.

O FEMEIE: Cine ştie!

PRIMA FEMEIE: Cu ce s-ar hrăni, ai!? Noi suntem femei, da’ vâslim, aruncăm plasele mai vârtos ca
bărbaţii…

A TREIA FEMEIE: Ne-am încurca de el!

O FEMEIE: Aş vrea să-l văd pe-al meu venind cum o hi… Poa’ să se târască, numa’ să vină.

A TREIA FEMEIE: Năroado!

ALTA FEMEIE: Tăceti, fă! S-a ridicat de pe salcie şi… vine! La noi vine! Doamne sfinte! Să nu
intraţi careva în vorbă cu  ăsta. Meargă
unde a dus mutu iapa… nu ne trebuie schilozi!

PRIMA FEMEIE: Nu trudim destul pentru hrana copiilor şi a ăstora bătrâni?

O FEMEIE: Ce altceva să facem dacă ni-s bărbaţii pe front!

MARIN: Bună ziua.

A TREIA FEMEIE: Mergi omule cu Dumne…( îşi sterge  lacrima cu colţul basmalei) As vrea să te întreb…

PRIMA FEMEIE: N-ai vrea nimica. Lasă-l să se ducă!

A TREIA FEMEIE: Da’ nu-l mai cunoaşteţi, fă?! E  bărbatu’ Mariei! (cu obidă) A de-a murit toamna trecută şi ne-a lăsat doi copii pe cap. N-ar avea hodină!

ALTA FEMEIE: Rea eşti la suflet! Te-aud copiii… (strigă către copii) Vicule, ia-l de
mână pe ăl mic şi vino la omul ăsta! E tată-tu.

VICU: (speriat şi ruşinat) Tata?!

ACEEASI FEMEIE: E plecat de patru ani. Nu-l mai ţii minte.

VICU: Fugi că nu-i tata!… Mama zicea că tata avea picioare şi-o alerga  printre sălcii…

PRIMA FEMEIE: E tată-tu, mă! I-o hi smuls chiciorul pă front. Ia-l de mână p-ăl mic şi du-te
de-i săruta mâna.

O FEMEIE: Ba să nu-l ia. Ce-o să zică Marin?!

A TREIA FEMEIE: Atunci leagă-l de poala ta, să faci trei.

O FEMEIE: A lăsat-o pe Maria cu unu’ singur când a plecat pe front.

ALTA FEMEIE: Ce dacă! Războiul te mai lasă şi grea! Pe el cum l-a lăsat fără picior?

A TREIA FEMEIE: Nu i-a fost cu voia.

ALTA FEMEIE: Nici ei nu i-a fost. Hai, Vicule, fugiţi la omul acela. De mâine trebuie să vă dea de
mâncare!

MARIN: (către copii) Vică al meu e pe aici? Vino la mine, mă, să te vad… A, tu eşti?!

VICU: Da.

MARIN: Nu-l mai ţine de mână pe mucosul ăla. Lasă-l să plece la ai lui.

VICU: E frăţiorul meu.

MARIN: (scuipând a lehamite) Ptiu!… Unde-i mă-ta, mă?

VICU: Nu spun.

MARIN: Cum adică?!

VICU: Te duci la ea şi o cerţi…

MARIN: Aha! Târfa, nici măcar nu-i acasă… Unde-i mă-ta, mă? Sunt eu destul de amărât. De ce mă pisaţi în picioare şi voi?

ALTA FEMEIE: Marine, că tu eşti! Te-au recunoscut femeile. Ia-ţi pruncii şi du-te de te odihneşte!

O FEMEIE: Da, zău aşa! Descurci tu iţele mai târziu. Ia-i şi du-te. Le-or fi şi lor de-atâta
singurătate!

MARIN: Hai, mă!

SCENA 2

MARIN: Ce femeie! Cum s-a simţit fără frâu, gata. (scotoceşte în vatră) De când n-a mai făcut asta foc în vatră? Nici pic de cenuşă! Noaptea trecută a
fost acasă?

VICU: Nu.

MARIN: Da’… unde-i? Ti-e teamă că te bate dacă o spui? Cu cine s-a-nhăitat, mă?!

VICU: (suspină de parcă ar grăi)

MARIN: Nu plânge, mă! Eu ar trebui să urlu. După patru ani, găsesc casa pustie… De-ar fi doar asta! Femeile satului mă privesc de parcă aş fi ieşit din Dunăre. Sunt infirm, asta e…. Mai aveţi
barca?

VICU: Nu. Adică, da! A luat-o părintele.

MARIN- (bănuitor) Aha! Se foloseşte de barcă! De-ar fi numai atât! Inţeleg… El şi Maria… Am priceput cum a apărut ţiparul ăsta pe lume… (ll priveşte cu ură pe cel mic)
Ce cauţi în casa mea, mă? Du-te la popa ăla, sau unde-o-i vrea. Hai!

DIDI: (smiorcăit) Mie mi-e foame!

MARIN: Foame!? Cine te-a făcut, să te-ndoape. Ce, mie nu-mi e foame?! Boala asta de femeie n-a pus deoparte un baboi! Voi ce mâncaţi, mă? Vă hrănea popa?

DIDI: Taica popa ne-aduce peşte… cartofi… De când au dus-o pe mama la…

VICU: (aproape urlând, dureros) Taci!

MARIN: De ce nu-l laşi să vorbească? (mieros) Hai, băieţaş, zi ce voiai să spui…

VICU: (sare peste el) Mă, să taci!

MARIN: Am cam priceput eu. Ce-o să-i fac? Dac-o bat, sare satul cu gura: “Ai venit ciuntit, Marine. Mai eşti tu în stare să urci în barcă? Să tragi plasa cu peşte? Să baţi cale la oraş şi
să-l vinzi?”

DIDI: Mi-e foame.

MARIN: Eu n-am putere să te hrănesc… Al meu nu-i decât unu’. Este, Vicule? Ar trebui să ai 8 ani.

VICU: Am. Mi-a spus tanti Roza.

MARIN: Care Roza? A, asta de peste drum. Bărbatu’ ei…

DIDI: Tanti Roza ne-aduce mâncare, cămăşuţă…

MARIN: Din milă. A văzut că Maria a lut-o razna. (scoate din buzunar o conservă, o desface. Mai găseşte şi un codru de pâine) E o conservă. Am purtat-o atâta cale pentru… tine! (sentimental)
Măi, Vicule, m-ai visat vreodată?

VICU: Da. Da’ n-aveai ăsta!

MARIN: Ce… ăsta?! A, piciorul de lemn. (oftează) Hai, mănâncă!

VICU: Ii dau şi lu’ Didi.

MARIN: Să-i dea popa. Sau cine l-a făcut. Eu pentru tine am adus-o. Si pentru… Văd c-am nimerit tot în tranşee. Ti-am zis să mănânci!

VICU: Nu mănânc.

MARIN: Vrei să-ţi bag dumicatul cu sila pe gât? Tine palma… Asta e pentru tine. Restul e pentru ea… O găsesc eu… Să mănânce şi ea… Ce te uiţi la mine?

VICU: Si… el?

MARIN: Mucea nu-i al meu.

VICU: Mama zicea că-i fratele meu. Zău! Am văzut eu când l-a născut. Aci în tindă. Era şi tanti Roza, şi popa.

MARIN: Taci!

VICU: Mă baţi dacă mai spun ceva? Ii dăm şi lui. Să nu mai plângă.

MARIN: Mâine  să scăpam de el.

VICU: Mai bine alungăm câinele…

MARIN: Câinele-i animal nevinovat.. Măi, băiete, dacă ştii unde-i mă-ta, du-te la ea cu conserva. Să mănânce şi ea. Ai dat din cap? Stii unde e?! Iar plângi? De ce plângi, mă?

VICU: Hai la mama!

MARIN: Aha!

SCENA 3

MARIN: Ia stai, mă. Ce căutam noi în cimitir?!

VICU: Uite acolo!

MARIN: Ce-i acolo?! O cruce.

VICU: Nu e cruce. E mama.

MARIN: Măi, băiete. Tu nu eşti întreg la minte. E o cruce. A cui o fi? (Se apleacă, citeşte. Ingenunche) Aici erai, Marie?!… De ce  n-ai zis, mă,
că  a murit?

DIDI: Lu’ nenea i-a fost teamă că o baţi pe mama c-a vrut să moară…

MARIN: Femeile n-au scos o vorbă. Le-a fost milă de mine… Sau silă!… Cine eram eu, Marie? Era alt flăcău mai priceput la vâsle şi la pescuit? Ce mi-ai făcut, Marie? Dumnezeu mi-a luat un
picior. Ce-i pasă! Da’ tu, Marie? Doar erai nevasta mea! De ce n-ai
aşteptat?… Paştele mă-ti de femeie! Ce, mie nu-mi era uşor să mor p-acolo? Ca
să scap de necazuri! M-am luptat cu moartea, femeie… Nu vroiam să-ţi fac
greutăţi! Iar tu?! Ptiu!

VICU: Mi-e frică.

MARIN: Haide, mă. Las-o aici… Eu nu vreau să mor.

VICU: Nu plânge, nene!

MARIN: Cum mi-ai zis?! Nene? Mă, baiete, eu… sunt tatăl tău! Ce dacă nu mai am un picior, uite colea braţe, am cu ce vâsli. Noi trebuie să trăim… In locul piciorului te am pe tine. Am să
te instruiesc, ai să vezi. Fac din tine un om dur.

VICU: Da… tată!

DIDI: Aşa-i, tăticule!

MARIN: Nu te băga, muceo. El e fiul meu. Tu… peşte prins de mâna mea n-ai să mănânci! Ce dacă eşti din trusoul Mariei… Mă descotorosesc eu de tine…

VICU: E frăţiorul meu…

MARIN: Gura! De azi, n-ai să mai ieşi din cuvântul meu. Haidem de-aici!