(Piesă în trei acte)

Personajele:

C. – profesor, între două vârste, care va avea, din toamnă, un nou loc de muncă; pensionar în ultimul act;

Dan, tânăr, 26 ani, vechi prieten cu C.; pensionar în ultimul act;

Oliviu, tânăr, 30 de ani, prieten cu Dan; pensionar în ultimul act;

Vasile, profesor, tânăr, 28 ani, prieten cu Dan şi Oliviu şi coleg cu ultimul; pensionar în ultimul act;

Papic, profesor, tânăr, 30 de ani, prieten cu cei trei şi coleg cu Oliviu şi Vasile; pensionar în ultimul act;

Mircea, tânăr, chelner; pensionar în ultimul act;

Kati, tânără, fostă elevă a lui Oliviu:

Profesoare: A., Ad., B., D., G., M., N., O., T., V.

Profesori: L., M., O., P.

Directorul, bărbat în pragul pensionării;

Anamaria, elevă, apre doar în evocare;

Carmen, elevă, apare doar în evocare;

Florin, elev, apre doar în evocare;

Ilie, elev, apre doar în evocare.

Alţi profesori, care apar în actul al doilea în sala profesorală, cu rol pasiv.

ACTUL I

(Decorul înfăţişează centrul unui orăşel: străzi nu prea largi, un părculeţ în mijlocul căruia se află un monument şi o fântână arteziană, pe trotuare oamenii se deplasează în diferite sensuri. E sfârşit de august, este cald, oamenii sunt îmbrăcaţi lejer şi în culori deschise. Printre aceştia, venea spre centru, fără grabă, uitându-se atent, într-o parte şi alta, C. Zăreşte, în faţă, un cunoscut, iuţeşte pasul şi-l ajunge. Era însoţit de cineva)

.

Scena I:

C., Dan, Oliviu(Puiu)

C.: Salut, Dane, îmi pare bine că te întâlnesc. (Îi întinde mâna.)

DAN: (Prinzând cu căldură mâna ce i-a fost întinsă şi glumind): Ai picat la ţanc. Aveam nevoie de cineva să dea o cafea îmbunătăţită. (Către însoţitorul său): Oliviu, ţi-l prezint pe cel mai oltean dintre olteni, pe...

OLIVIU: (Întrerupându-l): Nu-mi mai spune, că ştiu cine este. (Către C.): Sunteţi C. de la Săplac. Atâtea am auzit despre C., că mă întrebam când l-oi cunoaşte şi eu.

C.: Dar îi cunoaşteţi părerile despre olteni?

OLIVIU:  Ohoo!, cum nu. Cel mai bun oltean este olteanul mort şi o sumedenie de bancuri, toate  defavorabile oltenilor. Dar cine nu-l cunoaşte pe Dan n-are cultură generală, aşa se spune pe la noi. Însă eu aş vrea să am un fin ca el.

C.: Şi eu ştiu cine sunteţi: Olaif, pruncul popii din Valcău. Cine-i „vinovatul”?

DAN: Oamenii mai vorbesc, dar să nu uităm de ce ne-am întâlnit, gata, mergem sau nu?

(Se îndreaptă spre restaurant, încadrându-l pe C. Intră în restaurant şi se aşează la o masă lângă fereastră.)

Scena II

Aceiaşi, Mircea

C.: Băieţi, aţi zis că vreţi o cafea îmbunătăţită. Cu ce o îmbunătăţiţi?

OLIVIU: Ştie Mircea. Trebuie doar să-i spunem o cifră. Vrei să vezi? (Tocmai se îndrepta Mircea spre noi. Pruncul popii din Valcău îi arată trei degete. Totuşi, Mircea vine până la masă):

MIRCEA: Bună ziua, domnilor! Am înţeles mesajul, dar am văzut o persoană nouă şi, meseria mi-o impune, am venit să-i cunosc dorinţele.

DAN: A fost persoană nouă, de acum este de-al nostru. Adă trei, aşa cum îţi arătă Oliviu. Trebuie să-l şcolim.

MIRCEA: Am înţeles. (Către mine): Să ştiţi că aţi picat pe profesori buni. Mai buni ca ei nu găseaţi nici dacă îi căutaţi peste mări şi ţări. Şi mai sunt şi alţii. N-o să treacă mult timp şi-şi  fac apariţia. Ăştia se înţeleg prin telepatie. Am plecat.

OLIVIU: (Îl prinde de mână). Stai, Mircea, ai zis „bună ziua, domnilor”, ia spune câţi domni sunt la masa asta?

MIRCEA (Se prinde în jocul lui Oliviu): Am greşit, vă rog să mă iertaţi, un singur domn este la masă, dumneavoastră, domnule Ardeleanu Oliviu!

OLIVIU (Satisfăcut că i-a reuşit gluma): Ei, aşa sună mai bine. Eu sunt domn, ei sunt tovarăşi!

DAN: Domnii sunt la puşcărie, tovarăşii la putere, noi suntem nişte amărâţi de pălmaşi. Du-te, Mircea şi adă cafelele, lasă-l pe Oliviu, că-l ştii tu cum este. Cârcotaş ordinar.

Scena III

Aceiaşi, Papic

(Apare un bărbat simpatic, cu frizură mai mult decât bogată, uscăţiv, cu pantaloni strâmţi şi cu ţigara în mână. Se opreşte lângă masă):

PAPIC: Salut pe toată lumea, dar nu la fel...

DAN: (Îl prezintă în felul lui caracteristic): Aveţi în faţa voastră pe cel mai prăpădit om din Cutiş, o creatură de care nu se lipeşte nicio mâncare, un sfrijit. Da, dar îl cheamă Papic şi s-a însurat cu o fată atât de frumoasă şi de bună ca Aurelia lui Gheţa. (Către Papic): Adă un scaun şi stai, ca să nu ne răzgândim.

PAPIC: Stai, Dane, să dau şi eu mâna cu... (Întinde mâna spre C., aşteptând să-i audă numele).

C.: C., fost profesor la Săplac şi viitor profesor la Cehu Silvaniei...

PAPIC: ... şi cu voi. (Dă mâna cu cei doi, pe rând, şi apoi se aşează pe scaun. Lui Dan): Mai cizelează-te şi tu, Dane, mai tunde-te. N-a reuşit nici Mariana să facă ceva din tine?

DAN: Uite cine vorbeşte! Mă mir cum te ţin ăştia în învăţământ cu părul şi cu ţinuta asta. Mare greşeală fac!...

C.: Eu, de fapt, vă cunosc. V-am văzut la Biuşa, prin oraş cu doamna Aurelia...

PAPIC: Şi eu vă ştiu, dar până acum n-am stat de vorbă. Am ocazia să vă mulţumesc pentru binele pe care i l-aţi făcut Aureliei.

OLIVIU: Nu de mulţam are el nevoie. Dai şi tu ceva la băieţi, nu doar mulţam.

C.: Gestul meu a fost răspuns la binele pe care mi l-a făcut cineva cu ani în urmă. Ştiţi cum se spune: „Binele bine aşteaptă” şi mie nu-mi place să rămân dator.

DAN: Se mai zice cumva despre facerea de bine, dar nu spun, fiindcă ştiţi toţi.

C.: (Continuă): Era prin 1964, şeful de la învăţământ  voia să mă trimită director în satul lui, în Codru, unde a înţărcat dracul copiii. Bineînţeles că am refuzat. Dan cunoaşte toată tărăşenia. Pentru că am refuzat, m-au plimbat pe la toţi şefii de la raion. Aşa era procedura. Şi te beşteleau ăştia, măi frate, de te luau ameţelile. Unii dintre ei erau în stare să te ia la bătaie. Cum cutează un neica nimeni ca mine să refuze o măreaţă sarcină de partid. Am ajuns şi la preşedintele raionului, Gheţa, tatăl doamnei Aurelia. Nu ştiu ce anume mi-a dat un curaj de care m-am mirat şi eu. Gheţa era un om care te cam băga în sperieţi, dar am intrat hotărât să punem capăt situaţiei în care mă aflam. Însă, bătrânul, se uită la mine, mă măsoară din cap până în picioare şi zice cu un calm de care nu-l credeam în stare: „Măi băiete, tu ştii mai bine ca mine ce trebuie să faci. Eu nu te oblig să te duci la Asuaj, că nu vreau, înţelegi? Aici, sunt alte interese şi nu vreau să te forţez să le rezolvi tu. Mergi liniştit şi, dacă te întreabă cineva, spune-i că te-am certat, te-am ameninţat în fel şi chip, că şi minciuna este vorbă. Du-te”. Astea mi le-a spus Gheţa şi cum să nu faci ceva pentru fata celui care  s-a purtat aşa cu tine?!

Scena IV

Aceiaşi, Vasile

VASILE: (Cu o voce mai groasă, de om bosumflat): Băi, sper că n-aţi avut de gând să începeţi fără mine?

DAN: (Îl contrează): Păi, tu te laşi tot timpul aşteptat. Te mai aşteaptă şi Pop Viorel pe la ore, mai intră el în locul tău...

VASILE: Şi pe-asta o ştii? S-a întâmplat o dată şi tu generalizezi, las-o baltă. Cine ştie ce impresie îşi face prietenul vostru despre mine. (Către C.) Îmi daţi voie? Vasile Stan.

OLIVIU: Sau „Ora e oră şi de douăzeci de minute, tovarăşe director!” (Şi râde. Râd toţi).

C.: Trebuie să fie la mijloc vreo întâmplare hazlie, spuneţi-o!

PAPIC: Păi, s-o spună el, că doar ale lui sunt vorbele.

VASILE:  Şi cine m-a făcut să întârzii de la oră? N-am fost cu tine şi cu Oliviu?

PAPIC: Ba ai fost, dat noi n-am avut ore.

VSILE: (Povesteşte): Ce să spun? Am fost cu ei la o cafea şi ne-am apucat de poveşţti. Am uitat de oră. Pe la jumătatea orei, Oliviu îmi zice că ei nu au ore, dar eu am, de când îmi fac ora la cofetărie? Am tras o înjurătură şi am fugit la oră. De ştiam că dau în clasă peste Pop Viorel, nu mai intram. Dar intru cu viteză. La catedră era directorul. Nu mă lasă să mă apuc de oră, mă cheamă cu el, mă bagă la direcţiune şi-mi trage o săpuneală cum n-am văzut în viaţa mea. M-am enervat şi i-am spus să-mi reţină ora din salariu şi să-mi dea pace. N-am făcut-o şi gata. El o ţinea una şi bună: nu aşa se pun e problema, că eu am mai făcut aşa, dar acum am avut nenorocul să mă prindă. Cum îmi permit să vin la jumătatea orei şi să mă şi apuc s-o fac. Atunci mi-au ieşit pe gură vorbele cu care mă tot tachinează ei: ora e oră şi de douăzeci de minute, dacă ştii s-o faci şi lucrezi intensiv. (Toţi râd cu poftă).

C.: Dar ei cum au aflat despre ce s-a întâmplat?

VASILE: Ei, cum au aflat! Păi, te pui cu ăştia? (Îi arată pe rând, pe Oliviu, pe Papic şi pe Dan). Ăştia află şi pe dracul, chiar de-ar fi ascuns în măruntaiele pământului. Şi, de fapt, n-a fost prea greu. A fost suficient ca Oliviu să-l provoace pe director. Când intră Pop Viorel în sala profesorală, Oliviu îi şi aruncă momeala: „Domnule director, tare aş avea poftă de o cafea, dar nu ştiu cum aş face că am oră!” Şi-l pufneşte râsul. Şi pe Papic. Gata, a şi ştiut: „Fire-aţi ai dracului, cu voi îşi făcu Stănică ora la cafea! Nici nu se putea să se ducă cu altcineva. Fi-v-ar ruşine, să vă fie!” Ăştia râdeau, de se prăpădeau, şi tot îi spuneau că ei au avut fereastră, că au fost la cafea în timpul lor liber, dacă alţii nu-şi ştiu orarul, nu sunt ei de vină. (Râs general. Vine şi Mircea cu cafelele).

OLIVIU: (Îl ia peste picior): Mircea, tu eşti bun de trimis după moarte, că nu vii prea repede cu ea.

MIRCEA: Ştiu, dar nu m-am grăbit, că nu eraţi toţi. Iată, v-am adus cinci cafele îmbunătăţite. (Le împarte). Poftă bună. Dacă veţi mai dori ceva, să-mi faceţi semn.

C.: (După ce soarbe de câteva ori din cafea): Mă iertaţi, trebuie să mă duc unde se duce şi împăratul pe jos. (O ia după Mircea şi-l ajunge din urmă): Mircea, eu vreau să le fac băieţilor o surpriză plăcută. Dan este prietenul meu vechi din Săplac şi finul meu, iar cu ceilalţi voi fi coleg de slujbă de la începutul şcolii. Sunt profesor şi voi veni să lucrez la Cehu Silvaniei.

MIRCEA: (Bucuros) Lăsaţi pe mine şi, de n-o să vă placă, nu daţi niciun ban. Sigur că lor o să le placă, le cunosc gusturile. O să fie şi din partea casei ceva. Mergeţi la loc. Ceilalţi ştiu ce băutură le place, dumneavoastră ce doriţi?

C.: Vodcă cu puţin lichior. Una mică. (Revine la loc). Aţi terminat cafelele?

PAPIC: Eu da.

OLIVIU: Eu nu.

DAN: Tu trebuie s-o sorbi cu paiul, câte o moleculă, să stai o jumătate de zi lângă o ceşcuţă.

OLIVIU: Tu o bei ca pe apă, eu o savurez, îi simt aroma, gustul, ce ştii tu cum se bea o cafea!

DAN: Brava, Puiule, când beam eu cafea, tu nici nu ieşisei din Valcău.

OLIVIU: Brava, Dane, când beam eu cafea, tu nici nu te născusei. Nici nu erai proiectat, ăhăăă! (Toţi râd).

MIRCEA: (Sosind cu tava): Aşa, să le iau pe rând: lichior de portocale pentru Oliviu, vodcă cu lichior pentru noul venit şi urarea să se simtă bine la Cehu Silvaniei. Pentru ceilalţi vodcă curată.   V-am considerat bărbaţi şi v-am umplut paharele. Numai pentru Papic am adus o vodcă mică (Îi pune paharul în faţă): Pe el îl ştiţi cum este. El este jumătate bărbat, în ceea ce priveşte băutura, de celelalte nu mă leg.

DAN:  Face mofturi, dar bea acasă de stinge. În public face pe sfântul, las’ că ştiu eu...

PAPIC: Are dreptate Dan, vedeţi cum le ştie el pe toate. Stau cu sticla de vodcă la piciorul biroului, iar seara o pun la cap, ca să pot trage şi noaptea ori de câte ori mă trezesc (Râs general)

DAN: Facem pariu că mai bei astăzi?

PAPIC: Ba nu fac niciun pariu. Cu voi se poate întâmpla orice. Dacă mă îmbăt, mă duci acasă?

DAN: Te duc. Te duc în cârcă. Cu cele 40 de kg ale tale, cu ambalaj cu tot, pot să dau ocol Pământului, nu numai să urc până la etajul IV.

Scenă muntă: Băieţii se uitau nedumeriţi şi se întrebau din ochi unul pe altul. Fiecare dădea negativ din cap. Au început să se caute prin buzunare, să vadă dacă au bani la ei.

C.: (Se face că nu-i observă. Pune mâna pe pahar şi zice): Pe mine mă cheamă C. Dacă acceptaţi să beţi acest pahar cu mine, îmi veţi spune pe nume de acum încolo. Şi eu la fel. Încep cu Oliviu (Ciocneşte paharul cu Oliviu).

OLIVIU: Sigur că accept. Înseamnă că tu eşti vinovatul.

C.: Vinovat de ce?

OLIVIU: De ţuicile astea. Numai că, dacă îţi faci de lucru cu noi, trebuie să te ţii bine. Te ţine brăcinarul?

C.: Vom vedea. (Către Dan): Dane, bei acel pahar cu mine?

DAN.: În ce situaţie delicată sunt pus. Profesorul meu şi naşul meu, singurul meu naş, îmi cere să fim pertu. Oare se cade?

C.: Suntem bărbaţi, Dane, şi maturi. Tu ştii că relaţiile dintre noi au fost cât se poate de apropiate, iar diferenţa de vârstă, de numai 12 ani, nu este chiar aşa de mare, încât să par un moşneag, pe care ţi-e ruşine să-l tutuieşti. Aşa că...

DAN: Beau paharul cu plăcere.

VASILE: Conţinutul, Dane, paharul nu.

DAN: Conţinutul, Vasile, conţinutul. Am emoţii, dar ştii vorba românească şi posibilităţile de interpretare. (Bea pe nerăsuflate, îl prinde pe C. în braţe şi se sărută). Trebuie să vă spun că între mine şi cel care stă cu noi la masă a existat întotdeauna o relaţie specială. Eram în clasa a III-a când a venit la şcoală. De când ne-am văzut, am simţit că vom fi apropiaţi. În clasă, am fost elev şi profesor, profesor foarte exigent, veţi vedea voi. În afara clasei, prieteni: un fotbal în curtea şcolii, o carte, un film, o plimbare, o baie la Someş, un pescuit. Păi, se ducea la sesiune la Cluj şi primea sarcină să vină acasă cu câteva filme văzute, pe care trebuia să ni le povestească cu lux de amănunte. Dar nu orice filme, ci de capă şi spadă, de război, de aventuri, westernuri, de epocă, adică istorice. Pe cele mai multe povestite de el le-am văzut mai târziu la cinematograf sau televizor şi mi-am dat seama cât de exact şi cât de amănunţit ni le povestise, mie şi fratelui meu, Marius, şi de aceea n-am pus la îndoială memoria lui.

C.: Apropo de film. Vine Dan la Cluj când eu eram în sesiune. Ne întâlnim şi mă întreabă cum stau cu timpul liber. I-am spus că-mi pot permite o pauză de-un film, mai ales că este prima ocazie când putem vedea împreună un film în Cluj. Îl văd pe Dan sărind în sus de bucurie. Ce-i, Dane? – îl întreb. Am luat două bilete la Doi în stepă, pe acesta l-am ales eu. E un film de război, rusesc, şi nu poate fi rău. Bine, Dane, am zis, sunt al tău. Şi mergem la film.

DAN: (Intervenind): Şi-a fost o mare dezamăgire. Un film în care nu se întâmplă nimic. Eroul era un mut, care, în final, după eforturi extraordinare, reuşeşte să scoată şi el un uraaa! răguşit, în timpul asaltului pe care îl dădeau asupra unei poziţii inamice, care se dovedeşte a fi părăsită. Mi-am cerut scuze, dar nu mi-a reproşat alegerea făcută. Mi-a zis că nu trebuie să-mi fac probleme, că el   şi-a recapitulat, în timpul filmului, o parte din materialul pentru examenul de a doua zi. N-a pierdut timpul în zadar.

C.: Crezi că numai tu te-ai păcălit cu filmul, luându-te după imagini? Cele câteva imagini pe care le afişează cei care îl popularizează te pot păcăli şi te determină să te duci la film.

DAN: (Continuă): Vă închipuiţi cum trebuia să povestim o carte, noi, mai ales când o împrumutam de la el, fiindcă ştiam că fusese citită. Stăteam cu burta pe nisip la Someş şi ne punea să povestim ultima carte citită. Niciodată nu ne-a repezit când am greşit, când nu ne aminteam un personaj sau o luam alături. Stătea cu caput pe braţe şi cu ochii închişi, făcând impresia că doarme. Ne opream. Numai ce-l auzeam: „De ce te-ai oprit, Dane? Nu mai ştii? Leagă firul acela de...” Ba ştiu, dar am avut impresia că aţi adormit. Şi continuam. Ca dascăl a fost ireproşabil. Mi-a fost şi diriginte. Mi-aduc aminte de o întâmplare din clasa a VIII-a. La o oră de practică agricolă, ne-am dus la lotul şcolar să lucrăm acolo. Alături, peste vale, erau morcovii ceapeului. Cineva a avut ideea să mergem să ne luăm morcovi, să-i mâncăm cruzi. Ne-am dus, pe rând, şi-am luat fiecare câţiva morcovi. Ne-a prin paznicul. Ăsta i-a spus profesoarei, profesoara dirigintelui. Şi vine C. în clasă. Ne întreabă pe fiecare în parte cine a fost cu ideea, că vinovaţi suntem toţi, toţi am fost şi-am smuls morcovi. Niciunul n-a recunoscut. Şi, cu un calm desăvârşit, ne spune că ne lasă să ne hotărâm şi să meargă cineva să-i spună în cancelarie. A ieşit. Peste câtva timp, mă duc eu să-l chem să vină în clasă. Intră, se aşază la catedră şi zice: „Aştept să se ridice în picioare cel care a fost cu ideea şi a intrat primul. Mă ridic în picioare eu şi iau totul asupra mea. Vine spre mine şi-mi spune pe un ton ce m-a izbit drept în inimă: „Credeam că tu nu mă minţi niciodată pe mine. Mai aştept un sfert de oră”. A ieşit. Până la urmă i-am spus adevărul.

Încă o întâmplare mai relatez şi nu vă mai plictisesc.

OLIVIU: Nu ne plictiseşti, Dane, te ascultăm cu atenţie, dar am golit paharele. Se cade să stăm cu ele goale?

DAN: Ştii consemnul cu Mircea. Ridică mâna în sus şi răsfiră cinci degete. Vine băiatul, cred că le are şi puse.

OLIVIU. (Ridică mâna stângă cu degetele răsfirate).

MIRCEA: (Intră la bar şi iese repede cu tava).

DAN: Ce ţi-am spus Oliviu? Iată-l că vine deja. Şi, acum, să continui. Veneam acasă cu Marius peste grădini. Intrăm în budă la elevi. Mie mi-a venit chef să fumez o ţigară. Am fumat ţigara şi am intrat în casă. Peste câteva minute, apare el şi mă strigă. Am ieşit afară şi m-a întrebat unde sunt ţigările? Am îngheţat, că ştiam ce mă aşteaptă dacă află tata. De câte ori făceam câte una mai deocheată, şi făceam des, tata scotea cureaua şi era vai de fundul meu. Aşa că i-am spus unde sunt ţigările şi l-am rugat să nu mă spună la tata. Nu m-a spus şi-am scăpat de curea.

PAPIC (Lui C.): Da tu de unde ai ştiut că fumase în budă?

C.: Eu eram, întâmplător, în buda profesorilor, care avea perete comun, din scândură, cu a elevilor. Vă închipuiţi că nu era nicio problemă cu auzul. De fapt, el şi-a dat seama că eu ştiu sigur şi n-a tăgăduit. Dimpotrivă, a recunoscut imediat, ceea ce m-a mirat. Nu se întâmpla prea des să recunoască Dan ceva, fără să comenteze cât de cât. Uneori, şi de vedeam toţi că este alb, nu se putea să nu zică el că este negru, măcar o dată sau de două ori. De data asta, nu.

PAPIC: (Lui Dan): Îţi temeai pielea?

DAN: De-ai fi luat tu, numai o dată, bătaia pe care o luam eu, ai fi recunoscut şi de n-ar fi fost adevărat.

MIRCEA: (Aduce tacâmuri şi salate).

( Băieţii nu zic nimic, aşteaptă. Mai spun nişte bancuri, nişte bârfe, se mai iau în răspăr unul pe altul. Sunt bine dispuşi. Când văd pe Mircea aducând grătarele, îşi freacă mâinile şi înghit în sec).

OLIVIU: Mircea, cum ne-ai ghicit gândurile? Atunci eşti tu chelner desăvârşit dacă ghiceşti şi ce-mi trece mie prin cap în momentul acesta.

MIRCEA: E uşor. Mai vrei un lichior mic, cum şi ceilalţi mai vor câte cincizeci de vodcă. Nu ştiu ce faceţi cu Papic, că eu numai până la cinci ştiu să număr.

PAPIC: Lasă, Mircea, că mă sacrific. Dacă mă îmbăt, mă duce careva acasă.

MIRCEA: (Vine neînchipuit de repede cu paharele).

VASILE: Măi, tu le-ai avut puse?

MIRCEA: Da, cum altfel? Am pus şi berile la rece şi vinul tău.

DAN: De câte ori ţi-am zis, măi Mircea, să nu mai spui „berile”?

MIRCEA: Am înţeles, îmi fac autocritica, am pus la rece berili. Mă duc să le aduc, că tare s-or potrivi cu grătarele.

OLIVIU: Stai, stai, nu pleca. Uită-te pe masă şi spune-mi ce-ai uitat?

MIRCEA: N-am uitat, numai nu l-am adus, ca să te văd dacă mănânci şi fără (Se duce şi vine repede cu un bol cu mujdei).

(Toţi mâncăm cu poftă şi bem berea. Când terminăm, Mircea mai aduce câte o bere şi un vin pentru Vasile. Strânge tacâmurile şi zice):

MIRCEA: Nu vă spun să vă fie de bine, pentru că n-aţi terminat.

VASILE: Mai vezi tu ceva în farfuriile astea?

MIRCEA: Nu, nu văd, ceea ce mă bucură, înseamnă că v-a plăcut, dar urmează ceva din partea casei. Până atunci, mai beţi câte o bere.

DAN: Ce-a vrut să spună Mircea? Că mai aduce ceva de mâncare? Mie nu-mi mai trebuie, eu m-am săturat.

OLIVIU: Nu mânca tu, că aici suntem noi. Cât timp sunt eu la masă, greu să rămână mâncare pe masă, nu te-ai convins până acum? Hai noroc! (Către C.): Să ne iei aşa cum suntem. Noi ne bruiem, ne fitilim, dar niciodată cu răutate. Şi nu ne certăm.

MIRCEA: (Vine cu un platou cu mititei şi cu câte o bere pentru fiecare): Astea sunt din partea casei cu ocazia întregirii echipei de amici. Fiţi binevenit, tovarăşe C., vă urez din inimă. Şi nu din interes, că n-am copii la şcoală.

OLIVIU: N-ai tu nici nevastă încă şi ar fi timpul. Vezi să n-ajungi să te-nsoare babele, Mircea.

MIRCEA: În curând, mă voi decide şi o să aveţi ocazia să ziceţi: „Încă un măgar legat la gard”. Poftă bună şi să vă fie de bine. Mă duc, mi-au venit clienţi noi.

DAN: Oare câţi or fi pentru fiecare? Eu mă dau la ei, că îmi plac calzi.

OLIVIU: Tu nu mănânci, Dane, că ai spus că nu-ţi mai trebuie.

DAN:  S-o crezi tu. Vrei să nu te mai poţi scula de la masă? Am răspundere, Puişor, eu te duc acasă şi trebuie să te duc teafăr la nevestică.

C.(Îi face semn lui Mircea să facă socoteala. După ce termină de mâncat, îşi face drum unde mai fusese şi la început. Achită consumaţia şi revine. Către prieteni): Dragii mei, îmi pare bine că  v-am cunoscut. Sper că mi-am făcut trei prieteni. Pe Dan îl am prieten de 18 ani. Şi ce prieten! De altfel, trebuie să ştiţi că eu nu negociez niciodată nevasta, copiii, prietenii şi slujba. O să vă conving. De la întâi septembrie vom fi colegi. Deşi n-a fost nimic pregătit, consideraţi ceea ce s-a petrecut aici ca fiind intrarea mea în slujbă în Cehu Silvaniei..

VASILE: Dar nu mai faci o intrare şi la întâi septembrie? Ca să ne pregătim şi noi, că acum am venit cam nepregătiţi, ne-ai luat prin surprindere şi, după cum ai văzut, suntem cam ruşinoşi.

(Un ropot de râs şi ies toţi din local. Afară se despart. C. pleacă spre autogară, ceilalţi spre locuinţele lor).

ACTUL II

(A doua zi, după o şedinţă furtunoasă de consiliu profesoral. C., furios că situaţia era prezentată doar în roz şi asistase la unele lamentări ale unor colege, se înscrie la cuvânt şi dă totul peste cap, adică prezintă situaţia din şcoală aşa cum era. Modul realist, susţinut cu argumente, în care este văzută activitatea din şcoală, a nemulţumit pe unii dintre colegi şi pe directori. Şi mai ales faptul că a făcut afirmaţia că a venit din rai, şcoala unde funcţionase înainte, timp de 18 ani, în iad, actuala şcoală, în care, din păcate va trebui să lucreze încă mulţi ani. În sala profesorală, după prima oră, era forfotă, dascălii veneau de la ore, îşi puneau cataloagele şi se aşezau pe locurile lor. Unii îşi aprindeau ţigări să fumeze, alţii îşi pregăteau materiale pentru ora a doua, iar alţii stăteau pur şi simplu. Atmosfera era, însă, încărcată, nişte dame şuşoteau între ele, îşi făceau semne, dar nu cutezau să deschidă discuţia. Până la urmă se decide secretarul de partid):

PROFA A: (În capătul mesei, dar fără să se uite la C., cu capul plecat): Şi chiar aşa, tovarăşe C., din rai în iad? Aici este iadul? Niciunul din noi nu crede aşa ceva şi...

C.: (O întrerupe şi îi spune cu un calm desăvârşit): Doamna Alina, eu obişnuiesc să folosesc recreaţia în folosul meu, adică trag câteva fumuri din ţigară, mă deconectez de la o activitate, cea trecută, şi mă conectez la următoarea. Îmi place să stau doar cu gândurile mele cele câteva minute de pauză. De fapt nu mai am decât un minut şi plec, după cum îmi este obiceiul. Aşa că n-am chef să discut acum despre ce am spus aseară şi am argumentat. Dacă vrei, - şi dacă vreţi – ,rămânem după ore, chemaţi şi directorii şi pe cine mai vreţi şi stăm de vorbă, pe îndelete, „sine ira et studio”, cum ziceau strămoşii noştri latini. Bine?

PROFA A: Sunt de acord. Vorbesc şi cu directorii şi scriu pe tablă, să vadă şi cei care nu sunt de faţă. La ora 13,00 este bine?

C.: Eu am ore până la ora 13,00. E bine. Dar nu facem din întâlnirea aceasta o sedinţă de partid, o şedinţă de sindicat sau o şedinţă de consiliu profesoral, ci o întâlnire colegială, ca să lămurim nişte neînţelegeri pe care le au unii dintre voi.

PROFA A: Aşa. Dintre cei de-aici, cine rămâne la această întâlnire? (Unii ridică mâna, alţii spun „Eu vin”).

PROFUL P: Cum aş putea lipsi? Unele dintre spusele lui le-am semnalat şi eu de mai multe ori, dar aţi auzit? A auzit cineva? A luat cineva vreo măsură? Nu vin să-l susţin, căci n-are el nevoie de susţinerea mea, se descurcă singur, dar vreau să vă privesc mutrele când veţi auzi ce spune. Sunt sigur că n-a deşertat sacul, că a luat doar ce a prins de la gura sacului. De mai jos să vedeţi ce iese

C.: Pe mine mă iertaţi, eu plec la oră. Povestim la 13,00. Până atunci nu ne mai întâlnim, fiindcă am ore la şcoala de sus.

PROFA T.: Păi, nu sună, unde te duci?

C.: Când sună eu sunt în clasă sau la uşa clasei, nu mai pot sta.

PROFA T.: Şi aşa vrei să facem şi noi? Pe dracu’. Tu n-ai auzit de sfertul academic? (Râde. Se molipsesc şi alţii şi se creează rumoare în sala profesorală. C. nu mai ascultă, ci iese pe uşă şi se duce la clasă).

SCENA II

Dascălii stau la mese

(Sala profesorală. Dascălii sunt aşezaţi pe scaune la mase. Atmosfera este destinsă, chiar veselă. Doar profa A. este puţin încruntată, stă în picioare şi aşteaptă)

PROFA A.: Mai stăm puţin să vină şi tovarăşul director, tovarăşa directoare adjunctă mai are ore şi nu poate veni.

C.: Nici nu este nevoie să fie prezenţi toţi. Cum am spus, nu este ceva oficial, ci colegial, amical. Nu punem discuţia noastră nici sub aripa organizaţiei de partid, nici a sindicatului, nici a conducerii şcolii. Trebuie să ne lămurim noi cu privire la unele neînţelegeri iscate în urma şedinţei de aseară, deşi pentru mine lucrurile sunt cât se poate de clare. Eu nu am de gând să retractez nimic din ce am afirmat şi am susţinut cu argumente în şedinţa de consiliu profesoral.

PROFA M.: Nu-ţi este teamă că om sări toţi pe tine cu gurile noastre şi nu vei şti pe unde să scoţi cămaşa?

C.: Frică? Cred că glumeşti. Aşa şi iau spusele tale, ca pe o glumă. Directorul poate veni şi pe parcurs. Hai să încep discuţia eu. În ce sens nu sunteţi de acord cu spusele mele, adică cu criticile aduse în şedinţă, e drept dure, dar reale şi documentate, după părerea mea?

PROFA M.: Chiar aşa de indisciplinaţi, din punctul tău de vedere, sunt elevii de aici?

C.: Voi vă plângeţi, nu eu. Aţi auzit-o pe profa V. că nu-şi poate ţine ora din cauza elevului Sere, că pe coridoare o dau copiii jos şi alte manifestări obraznice ale elevilor. Până aici, eu nici      n-am auzit, nici n-am văzut astfel de manifestări. Vreţi să intrăm în amănunte?

PROFA T.: Intrăm. De ce nu?

SCENA III

Aceiaşi, directorul

DIRECTORUL: Văd că aţi început. Conţinuaţi.(Se aşează şi el pe un scaun în apropiere de secretara de partid).

C.: (Continuă): La şcoala de la care am venit eu...

PROFA D.: Din rai adică!

C.: Exact, din rai. Este un coridor şi trotuare în curte. Domnul director cunoaşte şcoala bine, de pe vremea când era şef la Secţie, fiindcă a intrat de multe ori în ea. Dacă apare un dascăl în capătul coridorului sau în cel al trotuarului, elevii se trag într-o parte sau alta, stau pe loc până trece dascălul, băieţii se descoperă...

PROFA B.: Nu iau şi poziţia de drepţi?

C.: Ironia ta conţine o doză de răutate, dar crezi că ar fi anormal ca elevul să-şi arate respectul faţă de dascălul său şi în acest mod? Eu nu. Să revin. Aici? Vin buluc, aşa ies şi din clase, se înghesuie de nu mai încap pe uşă, săraca fată mai slăbuţă care este luată de val, te dau jos, stimată colegă cu ironia, cum spunea profa V. Poate ne spune domnul director, poate aveţi curajul să recunoaşteţi partea voastră de vină.

DIRECTORUL: Toţi suntem de vină, fără excepţie, şi C. are dreptate. Dacă se întâmplă acte de indisciplină la ore, de vină sunt profesorii, ceva nu merge bine, elevii nu sunt antrenaţi, nu sunt puşi să lucreze, profesorii nu ştiu să le capteze atenţia, să facă lecţii interesante. Neantrenat în oră, elevul îşi găseşte alte ocupaţii. Aseară mi-a fost ciudă pe C., dar gândindu-mă mai bine, - noaptea este un sfetnic bun, nu? – ,văd altcumva lucrurile acum şi trebuie să facem totul să punem lucrurile la punct.

PROFA O.: Şi ce faci cu el, dacă, totuşi, nu ascultă?

DIRECTORUL: Îl iei de mână şi mergi cu el la părinţi.

PROFA A.: Îi scazi nota la purtare.

PROFA M.: Nu are niciun efect dacă îi dai 9, 8, 7! Încă îţi râde în nas.

C.: Dar dacă îi dai 4 la purtare, ştie că poate rămâne repetent indiferent de situaţia la învăţătură? Părinţii lui ştiu?

PROFA M.: Ştiu... şi nu ştiu.

C.: Ei, vezi? Dar uitaţi-vă la ţinută: fustă mini, purtată pe şolduri, bluză scurtă să li se vadă buricul, ochi cu gene false, unghii de un centimetru, păr vopsit. De ce le permiteţi? Vă uitaţi la ele şi nu le ziceţi nimic! La mine la oră nu vin aşa.

PROFA V.: Le permite regulamentul, n-avem ce le face!

DIRECTORUL: Regulamentul zice să aibă ţinută decentă, nu prevede ţinuta de tipul celei descrise exact de C.

PROFA T.: Aşa înţeleg părinţii şi elevele ţinuta decentă. De fapt, cine stabileşte ce înseamnă ţinută decentă?

C.: Şcoala, dirigintele cu elevele şi părinţii.

PROFA D.: Şi crezi că înţeleg? Da de unde. Eu am încercat să le impun alor mele o ţinută decentă aşa cum o înţeleg eu, dar n-am reuşit. Parcă am vorbit la pereţi.

C.: Eu am reuşit. Vă redau două întâmplări adevărate, care au pus capăt pentru totdeauna unor încercări de vestimentaţie în pas cu moda de stradă, de bulevard, extravagantă. Sigur, fetele sunt mari, sunt frumoase, doresc să-şi scoată în evidenţă nurii, dar nu trebuie să le tolerăm. Mai întâi, le spun fetelor din clasele la care predau să vină îmbrăcate în aşa fel încât să nu-mi fie ruşine să mă uit la ele sau să mă apropii de ele, când le dau activitate independentă, să le observ cum lucrează. Au fost de acord fără niciun comentariu

PROFA N.: S-au temut şi n-au cutezat.

C.: Poate. Până într-o zi. Intru în clasa a VIII-a B, ca de obicei. Când am pus catalogul pe catedră, m-am uitat peste clasă, tot ca de obicei. În banca a II-a, văd o fată, şi nu una oarecare, ci cea mai bună, şi la carte, şi la disciplină...

PROFA T. (Întrerupând): Aceea este Anamaria. Ascultaţi că este interesantă întâmplarea. Eu o ştiu, că am ore la clasă.

C.: (Continuă): Da, despre Anamaria este vorba. Încerca să tragă de bluziţa prea scurtă să-şi acopere o parte din burtica neacoperită. Nu-mi venea să cred. Aş fi băgat mâna în foc, că nu este în stare să facă aşa ceva. N-am mai deschis catalogul. Mi-am schimbat planul. M-am uitat la tablă şi am zis: Verificăm temele la sfârşit, dacă ne rămâne timp, dacă nu ne rămâne, vă iau caietele acasă, vă corectez temele şi se rezolvă treaba. Trecem direct la lucru. Am nevoie de o elevă care scrie şi repede, şi frumos, şi corect. Să fie şi înăltuţă, să ajungă până sus pe tablă. Aud glasul Codruţei: Anamaria. Hai la tablă, Anamaria! Vine fata, pune mâna pe cretă şi începe să scrie, dar nu de sus, de unde îi spusesem eu, fiindcă trebuia să se întindă şi-i scăpa bluziţa din mâna stângă, cu care se chinuia să o tragă în jos. Mai de sus, Anamaria, zic eu, că nu ne intră textul. Şterge ce scrisese, dar nu se poate întinde mai mult. Izbucneşte în plâns:

ANAMARIA: Vă rog să mă lăsaţi să mă duc acasă, tovarăşe profesor...

C.: Te las, dar vii până la sfârşitul orei. Du-te

PROFA T.: Păi, Anamaria stă tocmai la gară, cum...

C.: Ştiam. A ieşit din clasă ca din puşcă şi s-a dus. A venit în mai puţin de o jumătate de oră. A intrat în clasă gâfâind, şi-a cerut scuze şi voie să ia loc în bancă. Nu i-am făcut nicio observaţie,       n-am certat-o, nu i-am imputat nimic. La sfârşitul orei:

ANAMARIA: Tovarăşe profesor, mă pedepsiţi?

C.: Să te pedepsesc? Nu, dragă fată, te-ai pedepsit singură. Nu ajunge o măciucă la un car de oale?

ANAMARIA: Vă mulţumesc. Copiez notiţele de la Codruţa şi învăţ lecţia.

C.: Nu mă îndoiesc că o să faci aşa. Să uităm. Eu am nevoie de tine aşa cum ai fost şi cum eşti.

ANAMARIA: Aşa voi fi, vă promit.

PROFUL L.: Şi părinţii? N-au reacţionat?

C.: Ba da. Mergând la autogară, m-a aşteptat mama ei şi a început să se scuze că ea a plecat înaintea fetei de acasă, că n-a ştiut nimic, că... Ce să ştiţi, doamnă? – o întreb. Cum s-a îmbrăcat fetiţa mea, că ea ştie cerinţele, că n-ar fi lăsat-o în ruprul capului, că... Doamnă, i-am spus, la şcoală Anamaria este fata mea şi ne-am reglementat treburile într-un mod cât se poate de normal, fără să-i lezez personalitatea, fără să-i aduc vreo învinuire, am pus-o doar într-o situaţie jenantă, de care şi-a dat seama singură şi a cerut să meargă acasă. V-a spus? Tot, şi era bucuroasă că n-o s-o pedepsiţi. Nu numai că n-o pedepsesc, dar am asigurat-o, şi vă asigur şi pe dumneavoastră, că relaţiile dintre noi am rămas neştirbite. De acum încolo Anamaria va veni la şcoală doar îmbrăcată corespunzător. Acest fapt este important.

PROFA M.: Mama ei mi-a fost mie elevă, o elevă excelentă, şi, astăzi, o mamă de milioane. Nu ştii ce ar fi în stare să facă pentru fetele ei. La fel şi soţul ei.

PROFA O.: Interesantă rezolvare. Şi a doua întâmplare?

C.: A fost cu Carmen, tot o fată bună la învăţătură şi disciplină ireproşabilă. Stă în banca a treia de lângă geam. De câte ori intram în clasă, îmi plăcea s-o văd uitându-se direct la mine, cu un aer de siguranţă deplină, dându-mi de înţeles că totul este în regulă, că este pregătită pentru oră. În sinea mea, mă bucur enorm când văd elevii că se autoinvită să fie ascultaţi, să  spună cum au rezolvat tema, să răspundă, să fie antrenaţi la lecţie, să mă întrebe unele chestiuni asupra cărora au neclarităţi, căci am şi elevi care lucrează singuri şi, uneori, au nedumeriri. De curând, intru în clasă şi n-o mai văd pe Carmen a mea cu zâmbetul fluturându-i pe buze. Văd un cap cu părul galben, - ea are părul negru şi puţin natural, cârlionţat adică – ,şi Carmen privea în jos. M-am enervat şi am strigat: Carmen!

CARMEN: - Poftiţi, tovarăşe profesor! – îmi răspunde cu un glas tremurat, iar lacrimile au început să-i curgă din ochi, rostogolindu-se pe obraji.

C.: Cine te-a schimonosit aşa? Te duci imediat la mamă-ta şi mergeţi amândouă unde ştiţi şi te speli pe cap, dar vii la şcoală cu părul pe care ţi l-a lăsat Dumnezeu. Repede!

CARMEN: Mă duc, tovarăşe profesor.

C.: Şi pleacă. Până la sfârşitul orei, vine Carmen pe care o ştiam. Se aud bătăi în uşă, deschide uşa, îşi bagă capul cu părul ei negru cârlionţat şi, zâmbind ca de obicei, îşi cere voie să ia loc în bancă. Am întrebat-o dacă n-are nimic să ne spună, mie şi colegilor.

CARMEN: N-am, tovarăşe profesor, că mi-am luat porţia de la mama. Vă aşteaptă afară să vă mulţumească. Măcar de-aş scăpa numai cu atât, să nu mai primesc şi de la tata. Dumneavoastră cred că nu-mi mai faceţi nimic.

PROFA G.: Şi te-a aştepatat?

C.: Da. Şi mi-a mulţumit. Nu acesta este lucrul cel mai important, ci faptul că părinţii nu cunosc nimic despre comportamentul copiilor lor în şcoală, iar când sunt puşi într-o anumită situaţie, ei sunt de partea şcolii. Părintele trebuie să cunoască cerinţele şcolii şi felul cum copilul lui le respectă.

PROFA D.: Şi de unde ştii tu că nu le cunosc?

C.: Stimată colegă, mă obligi să-ţi pun o întrebare, la care te rog să-mi răspunzi, dar sincer: câţi copii ai vizitat acasă până acum?

PROFA D.: Încă n-am vizitat, dar o să mă duc.

C.: Poate că aşa ai zis şi anul trecut, şi acum doi ani, şi de când eşti în învăţământ. Eu nu pot fi aşa. Pe cei din clasa la care sunt diriginte i-am vizitat la domiciliu de mai multe ori, pe cei din clasele la care doar predau limba română i-am vizitat aproape pe toţi. De-o lună de zile, ajung acasă la ora zece, şi am şi eu nevastă şi copii acasă. Uite, în caietul acesta am toate însemnările din timpul vizitelor la domiciliu.

SCENA IV

Aceiaşi, profa V.

PROFA V.: (Intră şi se aşează pe un scaun. Îi dau lacrimile, le şterge cu batista şi zice): Pe mine m-ai jignit spunând că nu sunt profesoară, dacă nu-l pot struni pe Sere în clasă. Să-l strunesc ca tine?

C.: Poate am fost prea dur şi-mi cer iertare. Îmi pare rău că mi-au ieşit pe gură vorbele acelea. Dar acum eşti tendenţioasă, punând problema modului cum l-am strunit eu pe elevul amintit. Pentru a înţelege, vă spun, foarte pe scurt o întâmplare, petrecută cu foarte mulţi ani în urmă, într-o tabără de pionieri, la Izvoare. Atunci, chiar în prima zi, am dat o palmă unei fete, reţineţi, unei fete. Doamne, câte palme mi-am dat mie pentru gestul acela bădărănesc – să loveşti o fată, şi a cui fată, ehei, de-aţi şti, aţi zice că am fost nebun! Dar l-am făcut şi m-am jurat că în viaţa mea eu n-o să mai fac asemenea gest, nu cu o fată, ci cu un copil, idiferent de gen. Dar fata aceea greşise grav. Ei, din acel moment, fata aceea nu s-a mai despărţit de noi, a venit din tabără de la cabana partidului la noi şi a făcut, până la sfârşit, parte din detaşamentul meu. Ne-am despărţit la sfârşitul taberei şi ne-am reîntâlnit după 20 de ani. Bineînţeles că eu n-am mai recunoscut-o, însă ea da. Eu eram la Igniş, în Baia Mare, să beau o bere, ea era cu un băieţaş la o cafea şi o îngheţată. Am ajuns să stăm faţă în faţă. Îmi spune numele, dar nu-mi amintesc nimic. În sfârşit, îmi spune că m-a chemat la masă la ea să-mi mulţumească, pentru că în tabără la Izvoare, cu vreo douăzeci de ani în urmă, i-am dat o palmă, o palmă pe care ar fi trebuit să i-o dea mama, tata, un prieten, un coleg, un profesor, dirigintele clasei cu mult înainte de a i-o dat eu, un străin. Palma aceea a pus-o cu picioarele pe pământ, a făcut-o să devină om, alt om. A terminat clasa a VII-a, a intrat pe locul doi la cel mai bun liceu din Baia Mare, a terminat şefă de promoţie, a intrat la facultate şi acum este cadru didactic universitar, la Cluj. Din acel moment, cel cu palma, fata aceea,  acum o doamnă mai mult decât respectabilă, nu m-a uitat, s-a gândit necontenit la mine ca la un binefăcător. Sunt cuvintele ei. Da, dar eu am riscat enorm. Cum am riscat şi în cazul elevului Sere. Acum, cred, tu pui problema aici pentru că este şi tovarăşul director şi ţii neapărat să ştie?

DIRECTORUL: Nu este nevoie, deoarece ştiu, mi-a spus tatăl lui, dar nu sub formă de reclamaţie, ci că aprobă gestul tău şi nu te condamnă, chiar dacă el este cine este.

C.: Iată că ştie, colegii care predau la clasă ştiu, prietenii mei ştiu, aproape toată lumea ştie. Este o problemă de principiu, pe care trebuie s-o discutăm – cea a raportului dintre modul în care acţionează legile naturii şi ale societăţii. Legile naturii sunt neiertătoare. Şcoala îl pregăteşte pe elev pentru muncă, pentru viaţă. Va lucra într-o fabrică, într-o uzină, într-o mină, pe un şantier. Pentru o mică neatenţie, maşina la care lucrează nu-l iartă, îi taie o mână, un picior, îi curmă viaţa. Trebuie să respecte cu stricteţe o disciplină a muncii şi aceasta se învaţă de pe bănile şcolii. Da, eu acelui băiat i-am dat o palmă nu pentru că l-am găsit sărind peste o bancă, în timp ce trebuia să stea liniştit la locul lui, nu pentru că mi-a râs în nas, ci pentru că l-am văzut sărind peste o curea de transmisie, pentru că a râs ostentativ în faţa cuţitului unui strung şi a uitat să-şi tragă mâna din faţa lui, pentru că a sfidat puterea curentului electric, a lucrat sub tensiune şi a fost electrocutat. Şi i-am dat o palmă. Nu numai că i-am dat palma, dar i-am cerut ca la ora şase şi un sfert, când ajung eu la şcoală, să mă aştepte la uşa sălii profesorale cu tatăl său de mână. Şi au venit. Şi ştiţi cine este tatăl său, precum şi faptul că îmi putea face rău. Tatăl său a probat gestul meu şi mi-a promis că băiatul lui n-o să mai aibă abateri disciplinare. Şi vă între eu: care dintre voi i-aţi spus comandantului miliţiei că elevul Sere este certat rău cu disciplina şcolară? Nimeni. Unii chiar i-au spus că este grozav, că învaţă, că-şi face temele, că nu face nimic rău. Şi vă mai întreb: de ce? El şi până în acest an şcolar , când este în clasa a VII-a, s-a purtat la fel. Şi eu cred că vor mai fi probleme.

PROFA A.: Dar cu clasa a VI-a A ce ai?

C.: În ce sens?

PROFA A.: Asta este clasa cea mai bună din şcoală, toţi colegii ştiu. Ai umplut catalogul de 2, 3, 4.

C.: Toţi colegii, mai puţin eu. Puteai să mă întrebi şi în particular, că-ţi explicam, de-a fir a păr, cum sta lucrurile la clasa amintită. Nu este nimic, voi spune acum, deoarece eu nu am nimic de ascuns şi nici nu mi-e ruşine de ce fac. Cu această clasă este o falsă problemă. Le-aţi inoculat ideea că sun grozavi, că sunt cei mai buni, că este suficient să răspundă la o întrebare şi să primească 10, 9, 8! Poate că sunt buni la zoologie, la istorie...

PROFUL M.: Nu sunt buni, dar le-am dat şi eu note ca ceilalţi. Sunt nou şi m-am lăsat influenţat.

C.: La geografie...

PROFUL M.: Nici la geografie.

C.: La fizică, la chimie...

PROFUL P.: Pe dracu’, tufă de veneţia!...

C.: La limba şi literatura română trebuie să poată face multe, să ştie multe: să citească corect, curent, coerent şi expresiv un text, să găsească tema, să deducă ideea, să explice titlul, să stabilească genul şi specia literară, să scoată idei principale, secundare, să povestească cursiv, frumos şi expresiv, să fixeze momentele subiectului, să caracterizeze personaje, să facă analiză stilistică etc., să aplice toate acestea pe un text nou, lecturat la prima vedere. Ca să nu mai vorbim de gramatică. Eu nu pun o întrebare şi pentru un răspuns, fie el şi bun sau foarte bun, îi dau notă. La mine trebuie să ştie să vorbească, şi nu oricum...

PROFA A.:  Dar dai nota 2 pentru o temă nefăcută!

C.: Fără să clipesc, fără nicio mustrare de conştiinţă. Dar elevul ştie treaba asta şi nu trebuie să vină la şcoală fără temă scrisă şi rezolvată. Şi nu numai el ştie, ci şi părinţii lui. De ce dau nota 2? Prima dovadă că s-a pregătit pentru şcoală este tema, care nu poate fi rezolvată decât dacă şi-a învăţat lecţia. Deci, nescriind tema, implicit nu şi-a învăţat nici lecţia. Nu cred că ştiţi totul. Vă spun acum. Pe elevul care nu şi-a făcut tema îl întreb dacă şi-a învăţat lecţia de zi. Când răspunsul este negativ, dau nota doi, cum spuneam, fără să clipesc. Dar dacă îmi spune: tov. profesor, am învăţat lecţia şi, când să-mi scriu tema, mi-a dat mama ceva de lucru şi n-am mai avut timp, puteţi să mă ascultaţi, se schimbă situaţia. Îl ascult şi, dacă mă convinge, îl iert şi-i apreciez sinceritatea, faptul că îşi ascultă părinţii şi strădania. O să vă mire, dar vă mai spun ceva şi vă rog să mă credeţi: dacă un elev îmi spune, când intru în calsă, cinstit şi deschis: tovarăşe profesor, eu n-am scris tema pentru astăzi şi nici n-am învăţat, fiindcă n-am avut chef, îl iert şi nu-i dau notă. Şi elevul are dreptul, o dată într-un trimestru, să nu facă ceva, să nu vrea să facă ceva. Noi, oamenii mari, nu zicem niciodată: acum, n-am chef să fac nimic? Aşa şi elevul.

PROFA A.: Nu prea cred eu treaba asta. Asta e o glumă.

C.: Întreabă de Marius, pe Cristi, pe Neluţu.

DIRECTORUL: Are dreptate. Eu cunosc aceste cazuri. Şi vă spun eu lucrul cel mai important cu clasa a VI-a, adusă în discuţie. Clasa aceasta îl preocupă pe C. de mai mult timp. N-am intervenit, dar vă dezvălui din aceste preocupări. El nu se văicăreşte, dar se frământă mult şi se consumă interior. Cu vreo două săptămâni în urmă, vine la mine şi-mi spune franc, cum îi este felul, că este total nemulţumit de clasa a VI-a A. Sunt vreo patru copii buni,  şi-i numeşte, îi cunosc şi eu că am ore la ei, iar ceilalţi sunt pleavă, tămâie. Nu se poate, îi zic. Vreau să vă dovedesc. Veniţi la mine la oră, o să predau lecţia, îmi rezerv timp ca, la sfârşit, să le dau un test, să vedeţi cam ce procent din cunoştinţe îşi însuşesc în clasă. Aşa am procedat. Am asistat la lecţie, a fost o lecţie admirabilă, a dat testul, iar media a fost 7,50 Rezultatul a fost mai mult decât bun. Profesorul mă roagă să mă duc şi ora următoare, să-i văd şi după ce îşi pregătesc lecţia acasă. Mă duc. Pregăteşte un test pe care îl dă la începutul orei, cuprinzând şi probleme din tema pentru acasă. Rezultatul? Sub 5,00!. Practic, acasă, elevii n-au mai făcut nimic. Au uitat şi din ce au ştiut în clasă după predarea lecţiei. Aici, în pregătirea lecţiilor acasă, mi se pare mie că este hiba, Alina, la clasa ta. Şi la alte clase. Problema trebuie rezolvată de către diriginţi.

C.: Eu o rog şi pe doamna Alina să vină la ore când vrea şi când poate, ca să şi-i vadă. Poate îşi schimbă părerile şi le schimbă şi elevilor obişnuinţa de a lucra. La unele materii se aplică foarte defectuos sistemul de notare. Cum mi-am dat seama? Simplu. Am pus o întrebare în clasă şi am primit prompt răspunsul din partea unui elev. L-am apreciat ca fiind corect şi i-am spus elevului să ia loc. El vine şi-mi pune carnetul de elev pe catedră. L-am întrebat ce să fac cu el. În continuare, are loc următorul dialog:

EU: - Florine, vrei să-ţi dau notă?

FLORIN: Da.

EU: Pentru ce?

FLORIN: Păi, am răspuns şi aţi spus că răspunsul a fost corect.

EU: Aşa este. Şi cât ar trebui să-ţi dau pentru răspunsul dat?

FLORIN: Păi, 9 sau 10.

EU: Bine, Florine, lasă carnetul aci şi o să-mi rezerv timp să stăm de vorbă spre sfârşirul orei. Aşa am făcut. Am terminat lecţia, am dat clasei nişte exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor şi am stat de vorbă cu Florin. Adică, l-am ascultat:

EU: Florine, ridică-te în picioare! Ce-ai avut de învăţat pentru astăzi?

FLORIN: Sobieski şi românii, de Costache Negruzzi.

EU: Ce este ca specie literară?

FLORIN: Pauză.

EU: Spune cel puţin trei caracteristici cu care să dovedeşti că este operă epică.

FLORIN: Pauză.

EU: Opera epică are întâmplări, acţiune, subiect. Numeşte momentele subiectului şi dezvoltă expoziţiunea şi intriga.

FLORIN: Pauză.

EU: Ei, dragul meu Florin, te-am întrebat din lecţia pe care ar fi trebuit s-o înveţi pentru astăzi. N-ai răspuns nimic, deci nu te-ai pregătit pentru oră. În limbajul vostru, al elevilor, spuneţi că ai vrut să împuşti şi tu o notă. N-ai reuşit însă, iar nota ta pentru astăzi este una mică, pe care ţi-o trec în carnet acum.

PROFA A.: Şi cât i-ai dat?

C.: Tu cât i-ai fi dat?

PROFA A.: Eu nu i-aş fi dat notă.

PROFA M.: Nici eu nu i-aş fi dat, ci i-aş fi făcut puţină morală şi i-aş fi spus că-l voi asculta ora viitoare.

PROFUL O.: I-aş fi dat nota 4.

PROFA L. Având în vedere că a dat un răspuns bun, i-aş fi dat un 5 ori un 6, să-l încurajez.

C.: Să-l încurajezi, la ce? La a împuşca note, la a specula astfel de momente şi a nu-şi mai învăţa lecţiile? Aşa s-a procedat – şi se mai procedează, din păcate – ,şi elevii, cei mai mulţi, au uitat că trebuie să mai înveţe şi lecţiile. Eu i-am dat nota 3, ţinând cont şi de răspunsul dat, că altfel ar fi trebuit să-i dau notă mai mică. N-a scos o vorbă din gură, deci n-a ştiut nimic. Pe nimic, nimic se dă, iar sistemul de notare este de la 10 la 1. Dacă l-aş fi iertat, îl obişnuiam rău, şi având în vedere pilda cu maşina, ar fi rămas fără mână sau fără un deget, două. Fiind corecţi cu elevii, suntem corecţi cu noi.

PROFA D.: Adică, noi suntem incorecţi? Frumos din partea ta, n-am ce zice!

C.: Dacă procedaţi aşa, da, sunteţi incorecţi! Vă furaţi căciula singuri şi, uite la ce se ajunge, la cataloage pline de note rele, la a nu mai putea stăpâni elevii, la a le pierde respectul. Şi mai sunt şi alte neajunsuri pe care eu le dezaprob şi mă mir cum nu fac lucrul acesta directorii, fiindcă, vorba colegului nostru, proful P., au răspunderi pe acesartă linie.

PROFUL P.: Sunt plătiţi pentru treburile astea! (Se stârneşte râsul).

DIRECTORUL: Aşa este, dar şi voi să semnalaţi nereguli, că le observaţi mai bine. Da, va trebui să facem un consiliu profesoral cu toate cadrele didactice şi să încercăm să punem lucrurile la punct, că o să ajungem să ne spună elevii ce să facem în clasă, să nu se mai respecte nici regulament, să nu se mai respecte nimic.

C.: Apropo de regulament, după cum aţi observat, eu am propriul meu regulament, care nu contravine celui şcolar şi nici celui de ordine interioară, ci le completează.

PROFA G.: Dacă este al tău propriu, cum nu contravine celor oficiale? Ce prevede regulamentul tău?

C.: (Zâmbind): Vă spun câteva prevederi, dar sunt sigur că niciodată nu veţi face ceea ce fac eu: 1. La fiecare oră, eu aştept copiii în clasă sau la uşă, împiedicând în felul acesta dezordinea, indisciplina; 2. Când a intrat în clasă, elevul stă la capul băncii, în picioare, cu caietul de teme deschis pe bancă, dar cu cărţile şi maculatorul închise; 3. După mine, nu mai intră nimeni în clasă; 4. La ora mea, elevul vine în ţinută decentă, v-am mai spus ce înţeleg prin ţinută decentă.

PROFA B.: Am auzit că tai unghiile fetelor.

C.: Ai auzit rău. N-am tăiat unghiile niciunei eleve, ci ele şi le-au tăiat. Eu le întreb dacă au unghieră şi ştiu pentru ce este bună. Dacă n-au, rar se întâmplă să nu aibă, le dau eu, dar, repet, ele şi le taie; 5. Eu nu ţin elevii după ce sună de ieşire, adică nu mănânc recreaţiile elevilor; 6. Nu iert niciodată elevii care nu învaţă lecţiile, conform posibilităţilor lor intelectuale, deoarece consider că nesocotesc munca mea şi nu admit ca cineva să-şi bată joc de munca mea, pe care mi-o fac cu multă conştiinciozitate. În clasă, eu lucrez 50 de minute efectiv, fără nicio pauză. Eu n-am alte ocupaţii în clasă, în timpul orei.

PROFUL O.:  Nici noi n-avem, şi noi lucrăm efectiv timpul destinat orei.

C.: Dragul meu, sper că vorbeşti în numele tău, nu folosi pluralul NOI, căci mă obligi să spun lucruri pe care n-ar trebui să le spun eu.

PROFUL O.: De pildă? Tu nu-ţi permiţi câte un moment de respiro? Aşa de câteva minute?

C.: Nici când dau activitate independentă elevilor nu stau pe scaun la catedră, ci îi urmăresc cum lucrează, îi îndrum, mă deplasez de la bancă la bancă, de la elev la elev. Chiar să vreau să stau nu pot, căci mă cheamă să-mi arate, să mă întrebe dacă e bun mersul etc. Nu poate fi vorba să-mi pun mâncarea pe catedră şi să mănânc, în timp ce elevii se uită la mine.

DIRECTORUL. Sunt colegi care fac aşa ceva?

C.: Dumneavoastră trebuie să ştiţi. Sau să faci morală câte 15, 20 de minute unor elevi care nu şi-au făcut tema. Mai bine le dai nota 2 şi lipseşti clasa de un spectacol dezagreabil. Şi altele, şi altele, şi altele.

PROFA AD.: Şi cum afli toate astea? Întrebi elevii ce fac colegii la oră? Dacă faci aşa ceva, e ruşinos, auzi, ruşinos. Iartă-mă că-ţi spun, dar îmi pare îngrozitor să întrebi elevii ce face proful X sau Y la oră!...

C.: Ar trebui să mă enervez, dar îmi păstrez calmul. Dacă aş face aşa, eu aş fi primul care m-aş scuipa şi mi-aş da palme. Iată ce se întâmplă într-o zi, nu cu mult timp în urmă. Aşteptam copiii să intre la oră lângă uşa clasei. Vine un elev la mine, nu vă spun cine, îi zic Ilie, un nume care nu este în şcoală, şi are loc următoarea discuţie:

ILIE: Bună ziua, tovarăşe profesor, tot aici?

EU: Aici, măi Iliuţă, că aşa sunt eu.

ILIE: Da ceilalţi profesori nu procedează aşa, dumneavoastră de ce...

EU: Aşa m-am obişnuit şi am văzut că e bine, Iliuţă. Şi, dintr-odată, tam-nisam, fără nicio legătură cu ce discutasem până atunci:

ILIE:  Dar dumneavoastră nu vă este foame niciodată?

EU: Ba da, dar am nişte ore la care mănânc: dimineaţa, la amiază şi seara. Uneori şi între mesele principale, câte puţin şi mai rar.

ILIE: Şi eu mănânc dimineaţa, că nu mă lasă bunica să plec la şcoală fără să mănânc, că mama pleacă la serviciu înaintea mea. Şi-mi pune şi pentru pauza mare.

EU: Bine faci, Iliuţă, că mănânci, e sănătos să mănânci dimineaţa, aşa spun cei care se pricep, dar nu înţeleg de ce mă întrebi tu dacă îmi este sau nu foame.

ILIE:  Ei, nu vă spun că îmi veţi zice că sunt pârâcios şi n-o să credeţi, mai ales că dumneavoastră n-aţi face aşa ceva.

EU: Acum, dă-i drumul, dacă te-ai pornit, şi spune ce n-aş crede, ce n-aş face eu, ce...

ILIE: Sunt colegi de-ai dumneavoastră care mănâncă în clasă, îşi scot mâncarea pe catedră şi...

EU: Gata, Ilie, du-te, că vorbeşti prostii şi nu-mi place.

ILIE: Am zis eu că nu mă credeţi?!

PROFA AD. Şi ţi-a spus despre ce colegi este vorba?

C.: Nu, că l-am alungat şi nu l-am mai ascultat. Discuţia n-a fost reluată niciodată.

DIRECTORUL: În ruptul capului n-aş fi crezut că se poate întâmpla aşa ceva. Dar, se vede treaba, m-am ramolit şi nu mai fac faţă. Trebuie să vă gândiţi să puneţi alt director, unul tânăr să poată ţine sub control toată activitatea din şcoală.

C.: Ca să nu mai spun că mai şi aţipesc oameni pe la ore. Îşi reazemă capul de mână şi închid ochii. Copiii fac linişte, ca să nu strice somnişorul tovului profesor şi să scape de oră. Şi alte mărunţişuri de acestea, care, strânse, dau o notă proastă  şcolii şi activităţii dascălilor. Dacă eu nu fac aşa ceva, nu vreau să fiu pus alături de cei care nu se ruşinează şi-şi pătează onoarea de dascăli.

DIRECTORUL: Gata, punem punct şi propun să ne întâlnim într-un consiliu profesoral cu toate cadrele şi să discutăm deschis  toate problemele legate de disciplina/indisciplina dascălilor şi elevilor din şcoală. Îl împuternicesc pe C. să facă informarea şi...

C.: Nu, tovarăşe director, nu scoateţi castanele din foc cu mâinile altuia. Eventual, eu vă ajut, adică vă spun cum puteţi strânge informaţii, vă ajut să faceţi două chestionare, unul pentru cadre şi personalul nedidactic, altul pentru elevi – doi-trei din fiecare clasă - , care vor fi completate fără să fie semnate. Se vor studia, se va face o informare documentată şi un regulament de ordine interioară, care nu va fi încălcat de nimeni. Împotriva celui care îl încalcă se vor lua măsuri disciplinare drastice.

PEOFA V.: Nu degeaba îţi spuneau colegii „ochiul magic”, că nimic nu-ţi scăpa.

C.: Într-adevăr, aşa îmi spuneau, dar timp de 12 ani de zile n-am pedepsit pe nimeni, fiindcă au înţeles că fără disciplină nu se poate face nimic. Şi am avut şi disciplină şi rezultate foarte bune.

DIRECTORUL: Bine. Când faci chestionarele?

C.: Mâine le aveţi.

DIRECTORUL: Ridicăm ancora. A fost o întâlnire instructivă şi mă bucur.

ACTUL III

(Vremea a trecut cu bune, cu rele: cu munca la şcoală, cu lupta pentru existenţă, cu emoţiile produse de evenimentele din decembrie 1989, cu speranţele puse în noile vremuri, cu marile dezamăgiri trăite alături de populaţia ţării, cu exodul peste hotare al tinerilor ce nu-şi găsesc posibilităţi de afirmare şi de trai în ţară, şi nu numai, cu ţara ajunsă în prag de faliment, adusă de câţiva îmbogăţiţi care au pus mâna pe conducere prin fraudă şi hoţie, s-au instalat în scaune şi nu vor să mai plece. Din păcate, din 4 în 4 ani şi din 5 în 5 ani, se găsesc destui proşti care să-i voteze, lăsându-se cumpăraţi cu câte o sticlă de ulei, un kg de orez sau de zahăr... Prietenii noştri au traversat aceste vremuri cum au putut şi, rând pe rând, au ieşit la pensie: mai întâi C., fiind cel mai în vârstă, urmat de Oliviu, de Papic, de Vasile şi de Dan. În toată această perioadă, au rămas prieteni, în ciuda faptului că a mai existat şi câte un cutremur de mică intensitate, grupul a rămas compact. Aproape. Vasile s-a răzleţit doar un timp şi a uitat să se mai întoarcă. Ceilalţi se mai întâlneau din când în când: o nuntă, un botez, un revelion, o excursie, o vizită, o ieşire la pensie, o cafea, şi depănau amintiri. Ori de câte ori se întâlneau, se simţeau bine şi se despărţeau greu.

Acum, că toţi erau pensionari, se cuvenea să fie sărbătorită şi o ieşire la pensie a tuturor, aşa cum, cu mulţi ani în urmă, avusese loc intrarea şi primirea cuiva în slujbă la Cehu Silvaniei. Acelaşi C., care intrase în grupul lor într-o zi de august, cu trei zile înainte de începutul anului şcolar, pune la cale întâlnirea grupului şi cu acest prilej. Ticluieşte o scisorică şi-o trimite fiecăruia, adică o bagă în cutia poştală la fiecare, în aceeaşi zi. În scrisorică se preciza să se prezinte, într-o zi, la o anumită oră, într-un anumit loc, cu plicul în mână şi vor fi îndrumaţi unde trebuie, un prieten de-al lor având nevoie de ajutor din partea lor. Era un mijloc de încercare a prieteniei lor şi acum la bătrâneţe. Şi mai trebuia reprimită şi „oaia rătăcită”).

SCENA 1

Dan şi Oliviu

(Urcând cu greu treptele Pensiunii „Colina”. Din când în când, se mai opresc să mai răsufle):

OLIVIU: Ei, Dane, îmi scârţâie încheieturile, urcând treptele astea! Şi cum le urcam altădată!

Vremuri!...

DAN: Taci, Puiule, nu te plânge. Uite, mâncaşi câţiva ani pensie de la stat, încă te ţii bine pe picioare, pe când câţiva colegi de-ai tăi, nici n-au apucat să guste bine din ea şi s-au dus: Totonel, Pop Viorel, Robu... Parcă le-a pus cineva otravă în pensie şi s-au curăţat.

OLIVIU: Ai dreptate, Dane. De Totonel ziceam că va trăi o sută de ani şi, când colo, s-a dus cel mai repede. Aşa i-a fost scris.

DAN: Mai pune-o şi tu pe Niculinel să-ţi mai facă o frecţie, să te mai tragă, să-ţi mai pună o ventuză, să mai facă gimnastică de noapte cu tine, să te mai învioreze, să...

OLIVIU: Parcă tu nu te plângeai mai alaltăieri de şale, de genunchi, de glezne.

DAN: Crezi că acum nu mă dor? Dar nu mă plâng ca tine. Tu te vaieţi ca o muiere. Tu nu ştii că durerile de la încheieturi, de şale, sunt boli domneşti, nealcoşe. Cine nu le are nu este sănătos! Astea trec când te duce popa, Puişor, nu-ţi face probleme, tratează-le cu indiferenţă, să vezi cum te lasă în pace.

OLIVIU: Băi, ce filozofie! Nu-ţi cunoşteam filozofia asta. De ieftină, e ieftină. Dacă mai este şi eficientă!...

DAN: Cât se poate de eficientă. S-o lăsăm. Ia spune tu de câte ori ai urcat tu treptele astea de când este „Colina”?

OLIVIU: N-am numărat, dar, în orice caz, de multe ori. Numai cu tine de câte ori le-am urcat. Le-am urcat şi cu alţii şi singur, uneori. Acum, tu ai habar de ce venim aici? O cafea şi o tărie mică puteam bea şi la mine şi să nu mai venim până în vârful ăsta de deal, să urcăm atâtea trepte. De câte ori le-am urcat, mi-am propus să le număr şi de fiecare dată am uitat. Tu le-ai numărat?

DAN:  La ce bun? Crezi că se urcă mai uşor dacă ştii câte sunt? M-ai întrebat de ce venim aici? Păi, eu am primit o scrisoare cu un conţinut ciudat.

OLIVIU: Scrisoare? Şi eu am o scrisoare! I-a s-o văd pe-a ta.

DAN: (Scoate din buzunar plicul şi i-l dă): Uite-o. Ia s-o văd şi eu pe-a ta.

OLIVIU: (Scoate şi el din buzunar plicul şi i-l dă): Uite-o. Plicurile sunt identice. (Scoate din plic scrisoarea şi o citeşte): Şi conţinutul.

DAN: (Examinase şi el scrisoarea): Ai dreptate. Oare cine o fi şi ce vrea? A iscălit-o anonim, ca la nenea Iancu. Ia-ţi-o şi dă-mi-o pe-a mea. Hai să intrăm şi vom vedea.

SCENA II

Aceiaşi, Kati

KATI: (O fată îi aşteaptă la uşă). Bună ziua, domnule profesor Ardeleanu; bună ziua, domnule secretar. Bine aţi venit! Îmi face plăcere să vă întâmpin.

DAN: Foşti, dragă Kati, foşti: fost profesor şi fost secretar şi jurist. Acum suntem nişte pensionari ramoliţi, abia mai urcăm treptele astea. Să vedem cum le-om coborî.

KATI: Pentru mine aşa rămâneţi: domnul Oliviu mi-a fost profesor, iar dumneavoastră aţi ţinut în spate consiliul şi primăria atâţia ani şi nimănui n-aţi făcut rău.

OLIVIU: Dar nu ne laşi să intrăm înăuntru, Kati, de ce ne ţii la uşă?

KATI: Nu vă las, domnule profesor! Locul dumneavoastră nu este aici, ci mai sus. Luaţi-o pe treptele astea, deschideţi uşa şi la dreapta este o încăpere. Acolo a venit porunca să vă conduc.

OLIVIU: Să mai urcăm? Nu mă mai ţin genunchii, Kati!

KATI: Vă ţin, domnule profesor. Ia să vă dau eu puţină energie! (Îi prinde pe amândoi de câte un braţ şi urcă treptele în ritmm alert). Aţi văzut? Cum am pus mâna pe dumneavoastră, cum aţi întinerit! N-aş avea curaj să înnoptez cu dumneavoastră în camera asta! Glumim, domnule profesor, ştiu că sunteţi un om glumeţ. Am ajuns. (Deschide uşa să intre cei doi): Acolo, la masa aceea vă aşezaţi şi aşteptaţi. Pe fereastră puteţi admira panorama oraşului nostru. Mă iertaţi, trebuie să mă retrag.

DAN: Kati, ne spui cine mai vine?

KATI: Nu ştiu, domnule secretar, chiar nu ştiu. Sincer. Ştiu doar că trebuie să aibă o scrisoare, care constituie biletul de intrare. Pe dumneavoastră v-am văzut când v-aţi uitat la ele şi le-aţi citit, aşa am ştiut că veniţi aici.

OLIVIU: Aici, în scrisorica asta, scrie că are cineva nevoie de ajutorul nostru. Ce fel de ajutor? Şi ce putem face noi?

KATI: Are, să ştiţi, are mare nevoie şi-i puteţi fi de mare ajutor. M-am dus, că mă tot trageţi de limbă şi nu e bine. Răbdare. Aşezaţi-vă cum vreţi, numai scaunul din colţ, de la fereastră, nu-l ocupaţi.

SCENA III

Aceiaşi, fără Kati

(Decorul: o cameră nu prea mare şi frumos aranjată. Masa la care se vor aşeza era puţin mai mare decât una obişnuită de restaurant. În jurul ei erau cinci scaune tapiţate, cu spătar. În mijlocul mesei, o vază de cristal cu cinci gladiole, răsfirate şi orientate spre scaune, şi cinci trandafiri roşii legaţi buchet. Nu lipseau din încăpere televizorul, calculatorul, laptopul şi o cameră de luat vederi. Pe un perete, o reproducere  reprezentând un nud de Modiglianni – Nud şezând –, încadrat de două lămpi de perete. În alt perete, o uşă. Cei doi se familiarizează cu ambianţa):

DAN: (Rupând tăcerea): Ei, Puişor, ce zici?

OLIVIU: Ştiu, deocamdată, câţi vom fi, dar nu ştiu cine: cinci scaune, cinci gladiole, cinci trandafiri...

DAN: Într-o formulă de cinci, ne-am mai întâlnit noi, cu ani în urmă. Asta este şi concluzia mea. Eu ştiu, însă, cine va fi al treilea (Pauză scurtă): Mai mult ca sigur...

OLIVIU: Cine?

DAN: O să-l vezi. Din clipă în clipă se va deschide uşa şi va veni Kati cu el.(Nu termină bine de zis, că se şi deschide uşa şi este poftit înuntru):

SCENA IV

Aceiaşi, Kati, Papic

KATI: (Deschizând uşa şi aşezându-se pe prag): Poftiţi, domnule profesor, că vă aşteaptă amicii.

PAPIC: Mulţumesc, Kati, mă descurc acum.(Se îndreaptă spre masă): Salut, băieţi! Ce căutaţi voi aici?

OLIVIU: Uite cine întreabă. Năvăleşte peste noi şi ne ia la zor!

PAPIC: Băi, pulvrais, eu am o scrisorică, dacă vrei să ştii, cineva are nevoie de ajutorul meu şi am venit. Nu ştiam că dau de voi, că nu veneam.

DAN: Poate că scrisorica ta seamănă cu asta. Ia vezi, maestre!

OLIVIU: Sau cu asta. Ia vezi.

PAPIC: (Le examinează): Sunt identice.

DAN: Dacă este aşa, ia şi tu loc, având scrisorica, ai dreptul să ocupi un scaun. Numai pe ăsta să nu te aşezi, aşa a sunat porunca.

PAPIC: Stau lângă tine.

OLIVIU:  Înseamnă că trebuie să mai vină doi. Dar cine?

DAN:  Unul nu vine, sigur, că e plecat în Oltenia de două zile

OLIVIU: Dacă al patrulea este C., nici al cincilea nu vine, că e supărat pe noi. Şi dacă bănuieşte despre cine este vorba, mai mult ca sigur nu vine, că nu-l iartă pe C. pentru ce a scris despre el în carte.

PAPIC: Deci, voi gândiţi că este vorba despre vechiul grup de cinci de la venirea lui C. în Cehu Silvaniei?  Atunci, înseamnă că C. nu este plecat în Oltenia, C. este aici şi el a aranjat toată treaba. Daţi un cincizeci dacă am dreptate?

DAN: De la mine îl ai şi mi-ar părea bine să ai dreptate.

OLIVIU: Şi de la mine îl ai. Că doar n-oi fi urcat până aici să plec acasă cu gâtul uscat! Du-te tu şi-o caută pe Kati.

SCENA V

Aceiaşi, Mircea

MIRCEA: (Se apropie, zâmbind, de masa celor trei): Salut, băieţi, ce faceţi voi aici?

DAN:  Cu noi este ce este, dar ce este cu tine? Ce treabă ai tu aici?

MIRCEA: Aici mă aduse Kati. Nu prea urc eu dealul ăsta şi, mai ales, treptele astea, la vârsta mea, dar am primit o scrisoare ciudată şi iată-mă.

OLIVIU: Lucrurile se leagă, băieţi, şi cineva câştigă cincizeciul.

MIRCEA: Eu trebuie să vă servesc băuturile. Le-aş aduce, dar nu sunteţi toţi.

PAPIC: Mircea, ia dă tu scrisoarea aceea, să văd dacă seamănă cu ale noastre.

MIRCEA: (Scoate din buzunar plicul cu scrisoarea şi i-l întinde): Uite-o, Papic.

PAPIC: (O scoate din plic şi o arată şi celorlalţi): E identică. Pentru mine lucrurile sunt clare. Mircea, poţi aduce ceva de băut, să nu şedem degeaba. Şi-om mai vedea ce ne rezervă viitorul.

MIRCEA: Aduc, Papic, dar eu nu ştiu număra decât până la cinci. Deci aduc cinci pahare din băutura obişnuită.

DAN: Am impresia că tu ştii mai multe decât noi din ce se petrece aici!
MIRCEA: Nu, Dane, nu ştiu. Eu am venit în urma scrisorii şi Kati m-a rugat să fac eu oficiile de gazdă. Şi cum nu ştiu decât să vin cu tava pe mână, aşa voi face. Comandaţi!

DAN:  De ce pomeneşti tu cifra cinci?

MIRCEA: Simplu. Voi nu vedeţi? O masă, cinci scaune, vază cu cinci flori... Şi eu vă ştiam cinci. De câte ori nu v-am servit eu! Eraţi cinci. Acum, trebuie să pice, zic, nu sunt sigur, şi ceilalţi doi, care deocamdată lipsesc. Ar fi vreun motiv să nu vină? (Se deschide uşa şi apare Stănică. Pare cam morcovit, are scrisoarea în mână): Vorbim de lup şi ... lupul vine. Al patrulea. Tot aşa o să apară şi al cincilea, o să vedeţi.

STĂNICĂ: De voi dau aici? Ce este cu asta? Voi aveţi aşa ceva? (Scoate scrisoarea din plic şi le-o arată tuturor).

OLIVIU: Avem, Stănică, avem. Iat-o pe-a mea (O pune în faţa lui, pe masă)

PAPIC: Şi pe-a mea. (O pune în faţa lui, pe masă).

DAN: Şi pe-a mea. (Face şi el ca ceilalţi).

STĂNICĂ: (Îşi ocupă locul la masă şi pune şi el scrisoarea pe masă, în faţa lui. Glumind):  Le-am aranjat ca şi Cavalerii Mesei Rotunde – săbiile. (Râd toţi). Cine ar trebui să mai vină?

OLIVIU: Cel „vinovat” de trimiterea acestor scrisorele, după părerea noastră, una şi aceeaşi persoană. Cine crezi tu că ar trebui să fie aici, pe scaunul acesta?

STĂNICĂ: De obicei, întârziam eu, acum întârzie el. Cine, Puiule? C., dar mă îndoiesc că ar avea nevoie de noi. Eu cred că vrea să ne întâlnim, atât. A avut el, cândva, nevoie de noi, acum nu cred că are. Vrea să ne întâlnim şi atât. Voi nu credeţi la fel?

DAN: Tot cam aşa credem şi noi, dar am aflat că C. este plecat în Oltenia.

STĂNICĂ: Eu nu cred. E doar un zvon, îl vedeţi imediat că vine...

PAPIC: Noi aşteptăm până vine C.?

OLIVIU: Aşa s-ar cuveni?

MIRCEA: Ştiţi ceva? Eu vă aduc câte o cinzeacă pentru fiecare şi o cafea. Aduc şi pentru el. Dacă vine, bine, dacă nu, vă descurcaţi voi.

DAN: Cum vrei, dar el tot nu bea. De mult nu bea nici cafea, nici băutură.

STĂNICĂ: Ei, n-a bea, ba a bea! Ca-n bancul ăla cu Nasta!

OLIVIU: Spune bancul până vine Mircea!

MIRCEA: Ba, îl ascult şi eu, că pălincile sunt puse, şi cafelele, numai le iau!

STĂNICĂ: Ce, nu l-aţi auzit? Păi, e vechi. Cică se însoară ardeleanul Ioanea cu o lipoveancă frumoasă, Anastasia (Nastea, Nasta). La biserică, popa zice după tipic: „Se căsătoreşte robul lui Dumnezeu Ioan cu roaba lui Dumnezeu Nasta (silabisit Na – sta)”... Aude o dată, aude de două ori, aude de trei ori. Se întreabă Ioanea în mintea lui. „măi, ce tăt zâce ăsta că n-a sta? Cum să nu steie?” A treia oară, izbucneşte: „Ei n-a sta! Ba a sta, că noi ne-am înţăles să stea!” (Toţi râd).

MIRCEA: Am fugit. Nici nu terminaţi voi de râs şi eu sunt înapoi. (Pleacă).

OLIVIU. Uite ce sprinten este Mircea! Pe lângă ăsta au trecut anii şi n-au lăsat urme!

PAPIC: Dat tu? Ţie ţi-a picat părul. Ştii cum se spune: „Părul cuminte părăseşte capul prost”. Ai rămas cum ai fost, Puişor!

STĂNICĂ: Băi, ce ţi-a zis! Îl laşi în pace?!

OLIVIU: Aştepţi minte de la Papic? De unde nu  e, nici Dumnezeu nu ia. Îl văd eu acum dacă ţine cu mine la băut şi la mâncat! Ştiţi cum făcea cu ani în urmă? Îl ruga pe C. să-l salveze cu băutura, dar acum nici C. nu bea. (Lui Papic): Acum, pe cine te bizui?

PAPIC: Tu chiar crezi că-ţi dă cineva atât de mult de băut şi de mâncat, că va fi nevoie ca eu să cer ajutor? Cred că fiecare o să ne cumpărăm cât ne ţine buzunarul şi cât putem duce. Stau cu voi cât mă ţin banii şi-am plecat, băieţaş.

DAN: Deocamdată, de la mine ai un cincizeci, de la Oliviu ai un cincizeci. De-ţi mai iei şi tu un cincizeci şi ne apucăm să povestim din anii tinereţii noastre, ne apucă ziua următoare. Ne sunăm nevestele să ne aducă bani, că trebuie să şi mâncăm ceva.

STĂNICĂ: Că bine zici. Mie mi-e foame de-acum. Uite-l pe Mircea că vine cu tava. Putem  să-i spunem sau să-i batem un apropo, poate mai aflăm ceva din ce se întâmplă aici.

MIRCEA: Am sosit, domnilor, cu cafelele şi votcile. Poftiţi. (Pune ceştile şi paharele în faţa fiecăruia). Poftă bună!

OLIVIU: Mircea, ştii ce zic eu?

MIRCEA: Ce, Oliviu?

OLIVIU: Să ne spui tu cât costă cafeaua şi votca, ne plătim fiecare consumaţia şi plecăm. Noi am fost chemaţi aici că cineva are nevoie de ajutorul nostru, nu să urcăm dealul şi treptele astea şi să nu găsim pe nimeni. Acel cineva lipseşte. De ce? Să fie sănătos, dar nu mai stăm. Ce ziceţi, băieţi?

DAN: Eu sunt de acord.

PAPIC: Şi eu.

STĂNICĂ: Singur nu rămân nici eu. Merg cu voi.

MIRCEA:  Mă duc să văd ce preţuri practică aici şi mă întorc.

OLIVIU: Hai noroc! Să-i fie de bine celui cu scrisorile. Bem şi plecăm. O fi vrut cineva să facă o glumă cu noi. O luăm aşa cum este şi gata. Eu nu recunosc că am  fost aici, dacă cineva ne va lua peste picior. Voi ziceţi ce vreţi.

MIRCEA: (Vine bucuros, frecându-şi mâinile): Băieţi, se complică lucrurile, dar se şi limpezesc în acelaşi timp. S-a primit un telefon şi, probabil cel cu scrisorile a întrebat dacă au sosit nişte inşi aici. I s-a spus cine sunt cei care au venit şi vă roagă să-l iertaţi pentru întârziere, dar va sosi în curând. Până atunci, să vi se dea un aperitiv, că se apropie ora mesei, încă o tărie şi să se pregătească câte un grătar, cum zice Papic...

PAPIC: Cât o balegă! (Râd toţi).

MIRCEA: (Continuă): Să pun berea la rece şi vinul lui Stănică. Kati aranjează deja aperitivul pe farfurii, vi-l aduc şi, apoi, pregătim grătarele. Până terminaţi voi de mâncat aperitivul, vor fi gata şi grătarele. (Uitându-se la Oliviu): Nu ştiu ce facem că n-avem mujdei, adică n-avem usturoi să facem mujdeiul...

OLIVIU: Ăla drac vă trebuie! Te duci la piaţă şi cumperi.Unde ai văzut tu grătar fără mujdei? Ăla drac îţi trebuie!

MIRCEA: (Râzând): Ţi-am băgat morcovelul, nu? Nu te teme, că vor fi de toate.

PAPIC: Ei, băieţi, se mai îndoieşte cineva cu privire la persoana a V-a? Cea pentru care este rezervat scaunul? Să bem pentru C. şi să-l vedem cât mai repede în mijlocul nostru. (Toţi ciocnesc paharele şi zic pentru C. Doar Stănică zice cu gura moale şi neconvingător).

DAN: Vasile, nu prea eşti încântat auzind de C. Ai ceva împotriva lui? E mult de când a apărut cartea şi toată lumea care a citit-o zice că are drepatte. N-ai de ce să-i porţi pică.

STĂNICĂ: Nu-i port pică. Am aşteptat să-mi dea şi mie o carte, dar nu mi-a dat, cum v-a dat vouă, cu autograf.

PAPIC: Eu am plătit-o.

OLIVIU:  Şi eu.

DAN: Eu n-am plătit-o, dar între noi este altă relaţie.

STĂNICĂ: Nu i-am reproşat nimic şi nu-i voi reproşa, mai ales că toţi mi-aţi atras atenţia că greşesc.

DAN: Şi-am avut dreptate. Chiar tu obişnuieşti să zici că a greşi este omeneşte, dar a persista în greşeală este o prostie. Tu n-ai sărit peste cal, tu ai sărit peste munte!

STĂNICĂ: Hai s-o lăsăm baltă. Comportamentul meu, în situaţie de faţă, va fi cel corespunzător, nu vă faceţi griji.

OLIVIU: Nu ne facem, dar e bine să ştii care este opinia noastră. Şi cu cartea, el face efortul   s-o scrie, dă o sumedenie de bani s-o tipărească şi noi aşteptăm să ne-o dea gratis? Nu este cinstit. Prietenii adevăraţi vin oricând în sprijinul prietenului. Iată că vine Mircea cu aperitivul.

PAPIC: Şi C. nu uită că noi, ăştia de aici, şi Nicu M., Dumnezeu să-l ierte, i-am venit în ajutor când a apelat la noi.

OLIVIU: Măi! Măi! Măi! Parcă-l văd şi acum cât de supărat era când trebuia să-şi scoată morcovii, pătrunjeii şi păstârnacii din faţa gării din Benesat. Timpul era urât, se aştepta să ningă, chiar a şi nins noaptea. M-am luat de viaţa lui, nu voia să spună. Cu chiu, cu vai, a spus că are de lucru la ceape şi nu ştie cum să facă. Atunci, i-am zis că a trăit degeaba pe lumea asta, ba a mai şi citit şi nişte cărţi şi n-a învăţat la ce sunt buni prietenii . Şi ne-am dus noi şi-am rezolvat treaba.

PAPIC:  Mai ţineţi minte? Când i-ai dat punga cu pâinea şi cu ce mai luasem, a izbucnit în plâns şi a dat drumul la o ploaie de înjurături pe Ceauşescu şi partidul comunist, că au dus bietul popor român la fundul prăpastiei.

DAN:  Era de mirare? Ajunsese el, profesor, lucra la Cehu Silvaniei de ceva timp şi nu putea cumpăra o pâine, fiindcă locuia la ţară!

STĂNICĂ: Nu numai pâine nu putea cumpăra, nu-i dădeau nimic. Nici carne, nici conserve, nici brânzeturi, nici unt, nici margarină, nimic, nimic, fiindcă locuia la sat, ca şi când acolo creşteau pe garduri, trebuind doar să le culegi şi să le pui pe masă. Îi era şi ruşine să spună că pruncii lui n-au văzut unt de luni de zile. Măi scăpa câteodată la Baia Mare şi se mai aproviziona de la nişte olteni de-ai lui. Tăbăra pe ăia şi-şi umplea sacul şi avea un timp.

OLIVIU: Păi, a fost nevoit să se înscrie cu braţ de muncă în ceape, ca să-i dea lot ajutător de 15 ari, să poată creşte un porc, să-l taie şi să dea copiilor o bucăţică de carne. Câţiva ani s-a chinuit şi el, şi Măria, şi copiii. Mi-a povestit odată, că nu-i plăcea să se lamenteze, că se scoală dimineaţa la 5 şi un sfert, ajungea acasă de la şcoală la ora 14, mânca şi lua sapa pe umăr şi pleca pe tarlalele ceapeului şi trăgea până se întuneca. În ziua următoare o lua de la capăt.

PAPIC: L-aţi auzit plângându-se vreodată?

DAN: Cum să se plângă? Toată viaţa a fost un luptător. Eu ştiu multe despre el, de fapt, şi voi, citind cartea, aţi aflat multe despre C., el a privit doar înainte, chiar când s-a împiedicat, a căzut, s-a ridicat şi a mers înainte. Şi a reuşit.

OLIVIU: Singur.

PAPIC: Numai singur. Şi când a venit la noi, el a făcut ce-a ştiut că este bine, nu i-a păsat ce fac eu, ce face Oliviu, ce face Vasile, ce fac alţii. El s-a dus la ore, a impus un mod de lucru elevilor şi părinţilor, a impus o disciplină şi, în scurt timp, a ajuns să fie iubit de elevi, deşi era extrem de dur cu nepăsarea, cu indolenţa, cu lenea, de părinţi, care doreau să ajungă copiii la el, şi, de ce să n-o spunem, admirat de noi. Îl mai luam peste picior câteodată, îl mai fitileam, s-o lase mai moale, că nu-i va face nimeni statuie în centrul oraşului, el se uita la noi, zâmbea în felul lui şi ne spunea că el nu negociază nevasta, copiii, prietenii şi slujba. De la astea încolo totul este negociabil, totul este de vânzare.

STĂNICĂ: Şi scumpul şi iubitul nostru conducător? Şi scumpul şi iubitul nostru P.C.R.? Când auzea, se irita rău. Taci, Vasile, zicea, dacă aş avea o putere, în clipa asta ar dispărea de pe faţa pământului. Îl incitam, fiindcă el niciodată nu s-a împăcat bine cu şefii de la partid. Când auzea despre unii, făcea alergie şi-şi ieşea din pepeni.

OLIVIU: Am făcut şi nişte petreceri frumoase pe la el. Şi eu cred c-o să mai facem.

DAN: N-ai vrut tu să te întorci înapoi de la Ciorgău, că mai rămăseseră nişte mâncăruri bune?

OLIVIU: Mă tot tachinezi tu, Dan, dar nu era păcat să rămână nemâncate? Spune tu!

DAN:  Dar nu mâncasei destul? Că n-a luat nimic de pe masă din ce a pus şi nici nu ne-a dat cu porţia!

OLIVIU: Ba mâncasem, dar când am zis aş fi mai mâncat. Se făcuse loc în burtă.

STĂNICĂ: Când a fost asta? Că noi n-am fost.

DAN: Am fost odată, nu mai ţin bine minte când, voi cred că n-aţi fost acasă, la un peşte, ziceau ei. Ei, ştiţi voi cum este Măria, face o mulţime de feluri şi toate bune, le pune pe masă şi te serveşti cât pofteşti. Pe Năncica am luat-o ca şofer, că ea nu bea, şi să putem noi să şpriţuim. Când vede Oliviu ce este pe masă, începe să se frece pe burtă şi zice că aici este de el.

OLIVIU: Parcă numai eu am zis, toţi aţi zis în sinea voastră, dar la mine s-a şi auzit.

DAN: Aşa este. Şi mâncăm, şi mâncăm fără nicio grabă, până pe la 10 seara, şi bem, şi bem, până când, cum spune cineva, ajungeam cu degetul. În sfârşit, plecăm. Pe la Ciorgău, e al jumătatea distanţei dintre Săplac şi Benesat, de unde o ia drumul maşinilor spre Someş, Oliviu zice să oprească maşina. Opreşte Năncica, crezând că îi este rău lui Oliviu. Îl întreabă ce este cu el, ce vrea. La fel Niculina, eu, Mariana. El se uită la noi, stă un pic şi ce credeţi că-i iese pe gură? „Ce-ar fi să mergem înapoi, că au rămas atâtea mâncări acolo, să mâncăm şi restul?” Aude Năncica şi-l scrofăleşte, ştiţi voi cât de spurcată este la gură, când se porneşte. Noi râdeam, să ne prăpădim. (Se pun toţi pe râs).

OLIVIU: Am glumit, bă Dane, şi voi aţi crezut că vorbesc serios. (Continuă să râdă).

PAPIC:  Ai glumit, dar dacă v-aţi fi dus înapoi, ai mai fi mâncat?

OLIVIU:  Cred că da. Măcar o bucată de peşte, făcut cu roşii, o minunăţie!

STĂNICĂ: N-ai fost inspirat, Puiule, trebuia să fi revenit dimineaţa la o cafea şi, sigur, Măria ar mai fi pus pe masă ceva.

OLIVIU:  La asta nu ne-am gândit. Era o soluţie.

MIRCEA: Băieţi, sunt gata grătarele. Îmi daţi voie să strâng de pe masă, să vă aduc grătarele. Vă opriţi cuţitele şi furculiţele.

OLIVIU: Eu zic că înainte de grătar mai maerge un cincizeci şi apoi trecem pe bere. Ce ziceţi?

DAN:  Mai merge.

STĂNICĂ: Şi la mine.

PAPIC: Şi eu sunt cu ei.

MIRCEA: (Pleacă şi revine): Aici aveţi cincizeciul.

DAN: Iar i-ai citit gândul lui Oliviu, că le-ai avut puse.

MIRCEA: Ai dreptate. Păi, îl cunosc de vreo 45 de ani. Mă duc să vă aduc grătarele.

OLIVIU: Să nu uiţi mujdeiul, Mircea!

STĂNICĂ:  Uită-l, să vedem dacă îl mănâncă şi fără.

MIRCEA: Nu-i stric plăcerea, că este prietenul nostru şi vechi client. Mă duc şi vă aduc şi surpriza.

PAPIC: Surpriza se numeşte C.? El va sta pe scaunul ăsta?

MIRCEA: Poate. Puţină răbdare. (Se duce fără să se mai uite înapoi).

DAN:  Deci, am intuit bine. Toţi ne-am gândit la aceeaşi persoană. Dar ce-o fi vrând?

OLIVIU (Glumind): Poate mai are niscaiva pătrunjei de scos şi ne cheamă să-l ajutăm.

PAPIC: (Glumind şi el): Ori de cules porumb! Vă aduceţi aminte cât porumb am cules într-o zi întreagă?

STĂNICĂ: (În aceeaşi notă glumeaţă şi el): Cred că face alt bazin de apă.

DAN: Eu cred că ne cheamă la un chef. Cine are curaj să facă pariu?

PAPIC: Eu, dar nu în băutură, că, de mai beau şi bere după grătar, nu mai pot onora pariul.

DAN: Îl plăteşti mâine, poimâine, când eşti dispus. Dai un telefon la băieţi şi te onorăm noi cu prezenţa, nu-ţi face probleme.

PAPIC: Aşa este OK.

STĂNICĂ: Nu vă mai prindeţi, că sunt aici.

SCENA VI

Aceiaşi, C.

C.: (Îşi face apariţia alături de Mircea. Este un bătrânel cu părul alb, nu poartă ochelari de vedere, nu se sprijină în baston, ca moşnegii. Merge drept şi cu un pas sigur. Cei patru se ridică în picioare şi-l aplaudă). Bine v-am găsit, amicilor! Mi-aţi păstrat şi mie un scaun? Mă bucur că nu   m-aţi uitat. Parcă ne-am mai întâlnit în formula aceasta. Atunci, am dat întâi mâna cu Dan. Aşa fac şi acum (Îi strânge mâna lui Dan), apoi lui Oliviu, pruncul popii din Valcău (Îi strânge mâna lui Oliviu), după aceea cu Papic (Îi strânge mâna lui Papic) şi cu Stănică (Îi strânge mâna lui Stănică). Îmi daţi voie să iau şi eu loc pe scaunul pe care mi l-aţi rezervat?

OLIVIU: Stai, stai, C., este o problemă. Noi avem bilet de intrare aici. Tu ai? Ia arătaţi-le, băieţi! (Scot plicurile şi le pun pe masă, fiecare în faţa lui). Pune şi tu plicul tău.

C.: (Zâmbeşte): Eu n-am numai un bilet de intrare, ci patru, adică cinci cu cel de la Mircea. Toţi aţi rupt plicurile pe la un capăt şi aţi scos coala de hârtie scrisă, dar pe partea interioară a capacului v-aţi uitat? (Fiecare îşi ia plicul în mână şi-l desface, uitându-se la capac).

PAPIC: E semnătura lui C. Doar semnătura lui, o recunosc, căci am văzut-o de mii de ori în cei 25 de ani cât a lucrat la şcoală.

OLIVIU: A lui este, nu există nicio îndoială. Dane, n-a dat-o anonimă, cum ziseşi tu la venire.

STĂNICĂ: Şi eu o recunosc. Da, are dreptul să ia loc la masă.

DAN:  De unde vii tu acum? Parcă erai plecat sau ai vrut să ne tromboneşti?

C. Direct din Oltenia vin, dar am avut porţiuni de drum pe care am mers bară la bară şi am întârziat. Ca să vă faceţi o impresie, vă spun doar că Sebeşul l-am traversat în 40 de minute! Vă daţi seama? Îmi pare bine că am ajuns şi v-am mai prins aici. Dar, gata cu vorba, că mi-e o foame de nu vă văd. (Se apucă toţi şi mănâncă. Cei patru îşi beau înainte votcile, iar C. bea un pahar de bere).

PAPIC: Bătrâne, mâncăm, dar putem şi vorbi. Noi te-am bârfit tot timpul, am bănuit că tu eşti cu scrisorelele, n-ai sughiţat?

C.: Bârfa care vine din partea unor prieteni nu este bârfă. Este o laudă. Bârfa porneşte din colţurile întunecate ale conştiinţei fiecăruia. În ceea ce  mă priveşte pe mine, nu cred că aveţi voi asemenea porniri, iar eu nu v-am dat motive de bârfă.

DAN:  Şi, totuşi, de ce ne-ai chemat aici?

C.: Nu v-aţi simţit bine?

DAN:  Cum nu, chiar foarte bine.

OLIVIU: Am cam gâfâit urcând treptele astea şi lui Dan îi scârţâiau încheieturile.

STĂNICĂ: Îi scârţâiau că nu erau unse. Să vezi, la coborâre se mai plânge?

C.: Aţi depus şi voi un efort fizic. Nu face rău la sănătate. Sunteţi curioşi, nu? Păi, să vă satisfac curiozitatea. Cu mulţi ani în urmă, într-o zi de sfîrşit de august, eu mi-am făcut intarea în Cehu Silvaniei. Vă aminţiţi, da? Atunci ne-am cunoscut, ne-am împrietenit şi prieteni am rămas, cu toate că au mai fost şi momente de rătăciri ale unora dintre noi. Anii au trecut şi iată-ne cu toţii pensionaţi, ultimul fiind Dan, cel mai tânăr dintre noi. M-am gândit că ar fi bine să organizăm o petrecere cu prilejul ieşirii tuturor din câmpul muncii..

STĂNICĂ: Asta de acum?

C.: Nu. Alta. Fixăm de comun acord data, locul şi modul în care să se desfăşoare. Cea           de-acum, pe care n-o putem numi petrecere, este un mizilic, pentru a răsplăti cumva osteneala voastră de a urca dealul şi treptele pensiunii, din partea mea. Plus de asta, am şi alt motiv. Anul acesta mi-au apărut nişte cărţi, motiv de bucurie pentru mine şi colaboratoarea mea. S-ar putea să avem o bucurie şi mai mare, care merită să fie împărtăşită, cu cine dacă nu cu prietenii?

OLIVIU: Şi mai dai ceva şi atunci?

C.: Tu ce zici?

OLIVIU: Să mai dai şi de băut, dar să mai dai şi altceva.

DAN: Iar îi mai trebuie lui Oliviu ceva în plus!

OLIVIU: Sigur. Şi mă bucur de fiecare dată când mai dă cîte o carte valoroasă. Acum îi citesc basmul „Copil Aflat şi Tărâmul Fericirii” şi sunt curios cum şi unde îl găseşte.

PAPIC: Te mişti cam greu, Puişor, eu l-am citit de mult. Într-adevăr, merită să alergi după fericire. Şi C. a alergat o jumătate de ţară să-şi găsească fericirea şi a reuşit. Să fie sănătos încă  mulţi ani înainte.

C.: Şi voi să aveţi bătrâneţi fericite, sănătatea să nu vă părăsească până veţi trece de suta de ani! (În picioare, ciocnesccâte un pahar de bere, timp în care se lasă încet cortina)

Sfârşit