D R A M Ă

PERSONAJELE:

ÎNVINUITUL  GHEORGHE (GHE.) – profesoraş dintr-un orăşel de la periferia judeţului. GHE., nume comun, în popor este considerat nume de prost. Aşa cred „sfinţii” că sunt toţi profesorii

NICUL, inspector de ocazie, fost coleg cu GHE.

FLORINA, elevă, cu o apariţie scurtă, dar simbol al preţuirii pentru profesorul ei

INSPECTOAREA (unul dintre „sfinţişori”), instrumentul de răzbunare al „sfântului” adjunct

ŞERBUL, inspector de ocazie, cunoştinţă a lui GHE

DIRECTORUL ŞCOLII, un om ca şi apa cea sfinţită, nici nu tocmeşte, nici nu strică

MĂRUŢA, profesoară, colegă cu GHE.

MARA, profesoară, colegă cu GHE.

„SFINŢIŞORUL” IONEA (I.), inspector anti-GHE.

„SFINŢIŞORUL” ALBU (A.), inspector pro-Ghe.

„SFINŢIŞORUL” BRAVU (B.), anti-GHE.

„SFÂNTA” MARE (GENERALA), anti-GHE.

„SFÂNTUL” ADJUNCT (GENERALUL ADJUNCT), anti-GHE, TARTORUL

POPTRA, inspector general din Minister, care apare doar în evocare

„SFÂNTA” JURISTĂ

INSPECTORUL T.

INSPECTORUL O.

INSPECTORUL F.

INSPECTORUL M.

VOCI

COPILUL, apare doar în evocare

UN ELEV

CODRUŢA, elevă

P., coleg, prieten cu GHE.

A., coleg, prieten cu GHE.

ST., coleg, prieten cu GHE.

DOAMNA T., colegă, prietenă cu GHE.

C., colegă, prietenă cu GHE.

D. S., inspectorul general din Minister

În ordinea intrării în scenă.

Precizare: Orice asemănare cu personaje şi întâmplări reale este cu totul întâmplătoare.

(Având în titlu cuvântul „sfinţilor”, să nu ne ducem cu gândul la cei sanctificaţi de biserică sau, cu atât mai puţin, la Divinitate, care întruchipează suprema perfecţiune şi puritate. Nu, ci la „sfinţii” noştri, cei care ajung, mai mult sau mai puţin meritat, într-o funcţie, oricât de mică. Instalaţi în funcţie, deja se cred desăvârşiţi, perfecţi, infailibili şi aşteaptă să fie cinstiţi, slăviţi, veneraţi. Pun între tine şi ei o distanţă pe care nu ai voie s-o străbaţi decât pentru a face plecăciuni şi a le aduce laude. Atunci îţi rânjesc puţin, se îndepărtează în grabă, ca nu cumva să-i vadă cineva că s-au coborât atât de jos să stea de vorbă cu un muritor de rând. Sunt convinşi că ţi-au făcut un favor inimaginabil, pentru care trebuie să le fii veşnic recunoscător.

Despre astfel de „sfinţi” este vorba şi ei sunt prezenţi în sală, pregătiţi să judece un muritor de rând, un profesoraş dintr-un orăşel de la periferia judeţului, care a comis nişte greşeli de neiertat, după părerea „sfinţilor”, care pun în pericol procesul de învăţământ nu numai din judeţ, ci din ţară şi chiar din lumea întreagă. În acest caz, e de glumit?

Să începem cu începutul. Decorul înfăţişează o sală profesorală încăpătoare. În mijloc, sunt mesele aşezate sub forma literei T. În stânga, lângă uşă, este soba de teracotă, pe lângă perete – dulapuri; în dreapta, un afişier; pe peretele din dreapta, un orar mare; în colţul din dreapta, un cuier-pom şi un filodendron uriaş, iar în cel din stânga o oglindă şi un lavoar. Pe lângă mese – scaune cu spătar pentru dascăli. La colţul din stânga al mesei stă un bărbat. Este dimineaţă şi afară nu se lumină bine. A scris condica de prezenţă pentru ziua aceea. Împinge cu mâna stângă condica într-o parte, îşi scoate din buzunar ţigările şi chibriturile şi-şi aprinde o ţigară. Vorbeşte singur, adică gândeşte cu glas tare, dar este bine dispus):

SCENA  I

GHE, singur

GHE.(Împingând condica): Cu tine am terminat, te-am scris. Papic îmi va fi recunoscător şi mă va invita la o cafea şi la un cincizeci de votcă. Ei, dar astăzi am cinci ore grele şi apoi trebuie să caut pâine şi ce mi-a mai spus Margareta mea. Slabă nădejde să găsesc unt şi brânză, dar măcar pâine să găsesc. De mi-ar fi spus cineva cu un an, doi în urmă că voi ajunge să nu găsesc pâine în România, aş fi fost în stare să-l bat. Şi, uite, îmi trebuie pile să pot cumpăra o pâine. Ce-o mai fi şi în continuare? (Îşi aprinde ţigara. După ce trage un fum, cu poftă): Voi, dacă aţi dispărea, nu mi-ar părea rău, deşi nu ştiu cum    m-aş putea lăsa de fumat. (Mai trage de câteva ori din ţigară şi se scoală în picioare): Ia să-mi scot cărţile. Aşa. Să le pun  în ordine. Gata. A, să nu uit să iau câteva volume de O. Goga. Mai am eu vreo trei, patru volume, îmi ajung. Mă duc să-i amintesc fetei să meargă la bibliotecă. De fapt, mai aduc şi elevii. O să-mi fie de ajuns. (Se îndreaptă spre uşă. Când ajunge la jumătatea sălii, se deschide brusc uşa.)

SCENA  II

GHE, NICUL

NICUL (Gâfâind): Servus, GHE. Ce faci?

GHE.: Mă pregătesc să încep orele. Mă duceam să…

NICUL.: Iartă-mă, nu am timp să te ascult, am fugit până la tine, că ştiam că te găsesc la o oră aşa matinală, şi nu vreau să mi se observe lipsa. Este inspecţie în şcoală.

GHE.: Ei, şi? Nu mă sperii eu de o inspecţie. Au mai fost, vor mai fi. Inspectorii vin şi pleacă, noi rămânem.

NICUL.: Ai dreptate, dar mă tem că asta este cu tâlc. Vine numai la limba română şi, mai ales, pentru tine, după cum a spus inspectoarea, tu eşti în vizor, la tine va veni ea. Pe noi, ceilalţi, ne-a luat de formă, să vă acoperim, chipurile, pe toţi, dar noi nu contăm, ci doar ce face inspectoarea şi ea este pornită rău împotriva ta. Ce ai avut cu ea?

GHE. Nimic. N-am schimbat o vorbă cu ea de la examenul de gradul II, de vreo 7, 8 ani…

NICUL.: De aceea îţi spun că poate avea un substrat, pe care n-am reuşit să-l descopăr, deşi am încercat. Te las, ca să nu-mi observe lipsa. Tu ştii ce trebuie să faci, nu-mi fac eu probleme. Dar mă ştiu pe mine. Eu parez mai uşor lovitura, când ştiu din ce direcţie vine. Baftă. (Iese.)

SCENA  III

GHE., singur

GHE.: Măi, să fie… Pe cine oi mai fi călcat pe coadă? Sigur că în biserică n-am fluierat, fiindcă  n-am fost, spre ruşinea mea, din laşitate. Ar sări ca şi câinii turbaţi, cine ştiu eu, să mă sfâşie, dacă m-aş duce la biserică. Dar să gândim pozitiv: în panică n-am de ce să intru, lecţiile vor merge, lucrez cu copiii mei şi ştiu de ce sunt în stare. Aflând că am inspecţie, se vor mobiliza, de va trebui să-i temperez, nu să trag de ei să răspundă. Am timp suficient să-mi vizualizez ziua într-un mod cât mai plăcut şi voi avea un plus de energie pozitivă. (Se aşază pe scaun şi priveşte spre orar.)

SCENA  IV

GHE., O ELEVĂ

ELEVA (Deschizând uşa, intră cu emoţie şi salută): Bună dimineaţa, tovarăşe profesor!

GHE. (Zâmbind şi glumind): Bună să-ţi fie inima, Florina. Cum ai dormit? Cum te-ai sculat? Vrei ceva?

ELEVA: Nu vreau nimic, m-a trimis cineva să vă spun să mergeţi la direcţiune.

GHE.: Bine, Florina, mulţumesc, mă duc imediat. (Se uită la ea, o priveşte surprins că fata nu pleacă şi se vede că are ceva pe suflet): Ce-i cu tine? Vrei să-mi spui ceva?

ELEVA: Avem inspecţie, tovarăşe profesor?

GHE.: Da, Florina, avem inspecţie. Adică mă inspectează pe mine, iar eu lucrez cu voi. N-aveţi de ce să vă temeţi, voi sunteţi elevii mei şi ştiţi carte. Să fiţi atenţi, să fiţi veseli, ca de obicei, să lucraţi ce vă dau eu şi să răspundeţi. Atât. Altceva nu vă cer. În rest, mă priveşte pe mine. Să nu te duci înspăimântată în clasă, mai bine aşteaptă să intrăm deodată. Bine?

ELEVA: Mă duc în clasă şi le spun ce trebuie. Bună ziua, tovarăşe profesor, şi să aveţi încredere în noi. (Iese în fugă.)

GHE.: Bată-te norocul, să te bată, Florina! Ce fată minunată eşti tu, Florina. De-ai avea noroc în viaţă pe cât eşti de bună. (Iese şi el.)

SCENA  V

INSPECTORII, GHE.

GHE.(Intră şi închide uşa. Se uită la cei prezenţi): Bună dimineaţa şi bine aţi venit. (Dă mâna cu bărbaţii, pe care îi cunoştea. Ajunge în faţa inspectoarei şi se opreşte, aşteptând să-i întindă mâna, cum se cuvenea): Sărut mâna, tovarăşa inspectoare, mă bucur că aţi venit. Nu ne-am văzut de mult timp.

INSPECTOAREA (Nu-i întinde mâna, ci-l întreabă): Tu eşti GHE.?

GHE.: Eu. Nu vă amintiţi de mine? La examenul de gradul II spuneam bancuri cu Bulă, aşteptând să intrăm la examene, şi ne încurajam reciproc. E mult de atunci. M-aţi chemat?

INSPECTOAREA (Nu confirmă şi nici nu infirmă dacă îşi aminteşte sau nu): Da. Eu te-am chemat. Ai ore?

GHE.: Am cinci ore, una după alta, până la ora unu, fără pauză.

INSPECTOAREA (Uitându-se la ceilalţi şi schiţând un zâmbet cu subînţeles): Eşti al meu toată ziua, că vrei, că nu vrei…

GHE.(Tot zâmbind): Nu-mi place cum sună, dar…

INSPECTOAREA (Serioasă): Ce nu-ţi place? Asta este situaţia şi gata!

GHE. (Tot serios): Nu-mi place cum spuneţi – „Eşti al meu” – sună a sentinţă, a ceva pus la cale, a ceva dinainte stabilit…

INSPECTOAREA (Încruntată): Şi?

GHE.: Şi nu-mi place! Atât. E bine să ştiţi.

INSPECTOAREA (Sentenţios): Eu hotărăsc ce este de făcut. Am decis. Lor le-am spus. Ei sunt colaboratorii mei astăzi, sunt metodişti voluntari şi mă ajută să realizez inspecţia.

METODISTUL ŞERBUL (Intervine împăciuitorist): Tovarăşe profesor, noi ne cunoaştem de mult. Suntem şi vecini, am fost şi directori. Te asigur că tovarăşa inspectoare va face o inspecţie exemplară, că va fi dreaptă, că…

GHE.: Stimate coleg, te întrerup, că timpul trece şi eu mă duc la ore, şi te întreb, adică vă întreb, aveţi delegaţii să intraţi în şcoală astăzi? Nu vi le cer, că n-am dreptul, dar vi le vor cere cei care sunt în drept.

INSPECTOAREA (Nervoasă): Cum îţi permiţi să ne ceri socoteală?

GHE.(Calm): Cum îţi permiţi să mă priveşti ca pe un nimeni? Ca pe o slugă? Ca pe o cârpă cu care ştergi pe jos? Auzi „Eşti al meu, astăzi fac cu tine ce vreau”!! De fapt, cine eşti, tovarăşa fără nume, fără identitate, fără…

INSPECTOAREA (Vizibil temperată): Păi… nu ştiţi?

GHE.: De unde să ştiu? V-aţi prezentat? Aţi intrat în casa mea, aici este locul meu de muncă, până plec acasă, aceasta este casa mea, şi nu v-aţi prezentat. Asta ţine de cei şapte ani de acasă.

INSPECTOAREA (Vine spre el cu mâna întinsă şi vrea să se prezinte): Sunt inspectoarea P. J. de la …

GHE.: Este târziu. Aşa trebuia să faceţi când am intrat eu în încăperea aceasta şi totul era perfect. Se vede treaba, însă, că aţi pornit cu stângul şi nu v-aţi gândit că veţi da peste oameni care vă vor întreba şi cine sunteţi, nu să vă ceară socoteală, ci doar să fiţi oameni. Trebuie să încheiem discuţia aceasta. Înainte de a intra la ore trebuie să ştiţi: 1. Cabinetul de limba română, în care voi ţine cele cinci ore, este lângă direcţiune; 2. Eu aştept copiii la uşă sau în clasă, deci intru la fix în clasă şi nu aştept pe nimeni; 3. După mine, în clasă, nu intră nimeni; 4. Dacă vreţi să faceţi ceva cu elevii, adică să le daţi teste, să-i întrebaţi ceva, să le verificaţi caietele de teme pentru acasă etc., faceţi doar prin mine. Acum am plecat. (Se îndreaptă spre uşă.)

INSPECTOAREA: Stai, stai. Vreau să dăm nişte teste la vreo două trei clase, la care vrei. Faci testele şi le dai.

GHE.: Eu? Nu, tovărăşică. Eu mi-am pregătit lecţiile, voi (Îi arată pe toţi) aţi pregătit inspecţia. Trebuia să veniţi cu toate făcute, eu mă străduiam să le fac loc în lecţie, apoi le corectaţi, le apreciaţi etc. Aşa se face. Să vedem şi noi, profesorii, dacă inspectorii ştiu cam unde trebuie să fim cu parcurgerea materiei, cum să facă un test, cum îl apreciază. Nu cum procedaţi, de obicei, îi pretindeţi profesorului să-l facă, să-l dea, să-l corecteze, să-l aprecieze. Şi totul în fugă, la comandă. Faceţi, să vă dăm şi noi cu testul în cap, să vedeţi că şi noi ştim să criticăm. Am plecat. (Iese.)

SCENA  VI

ACEIAŞI, FĂRĂ GHE.

INSPECTOAREA (După un timp de tăcere. Se vede că este agitată, frământată. Îi priveşte pe ceilalţi şi li se adresează.): Voi ce părere aveţi? Îl cunoaşteţi bine pe profesorul GHE.? Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat.

NICUL : Te-a pus pe gânduri? Nu-ţi face probleme. Vei vedea tu ce fel de om este şi, mai ales, ce fel de profesor este. Eu zic să-ţi păstrezi calmul şi să te comporţi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

ŞERBUL : Sunt de acord cu el. Nu i-a plăcut cum l-ai abordat. Tu de ce te aruncaşi aşa la el?

INSPECTOAREA: Cum mă aruncai? Îi spusei ce am de gând să fac şi atât.

NICUL : Contează cum spui. Şi „eşti al meu”, spus într-un anumit fel, sună cam duşmănos.

ŞERBUL : Ceea ce nu poate suporta. Şi niciunul nu suportăm când simţim că cineva este pornit împotriva noastră.

INSPECTOAREA: E suspicios! Suferă de mania persecuţiei?

ŞERBUL: După câte ştiu eu, a şi fost persecutat de cineva de la I.Ş. şi cine se arde o dată…

NICUL: …suflă şi-n iaurt. Şi eu am auzit că un inspector a intrat beat în şcoală, când era director, l-a dat afară, acesta i-a făcut raport. A fost pedepsit doar directorul, nu şi inspectorul, deşi greşeala era a inspectorului. Nu poate uita. Şi-au mai fost şi altele, dar să le lăsăm.

INSPECTOAREA: Cu şeful a avut probleme?

ŞERBUL: Chiar cu el a avut. Da, cu el. Îmi amintesc sigur. A povestit el într-o pauză la o şedinţă cu directorii. A intrat în conflict cu tov. de la partid şi a fost sancţionat cu vot de blam cu avertisment, urmând să fie exclus din partid. Nu asta îl deranja, ci că fiind schimbat din direcţiune, catedră nu mai avea, că o pierduse prin numirea ca director, pierdea locuinţa de la şcoală şi avea trei copii. Era într-o situaţie delicată. Nu-i era indiferent nici cum pleacă din învăţământ, dacă urma să plece. Şi atunci s-a dus la general cu demisia scrisă şi l-a rugat să i-o aprobe, să fie cu un pas înaintea celorlalţi, dacă îi vor da lovitura de graţie. Generalul i-a spus că, dacă şi-a făcut-o, s-o tragă, şi l-a scos afară din birou. Peste vreo două săptămâni, a vrut generalul să repare greşeala, dar era târziu, n-a mai acceptat GHE. A vrut să-l trimită director coordonator într-o comună mare, dar cu probleme grave. GHE. l-a întrebat sec: „Să plec de frica cuiva din Săplac? Niciodată”. Apoi conflictele dintre ei s-au înmulţit, motiv pentru care s-a transferat.

INSPECTOAREA (Clătinând din cap, după un moment de tăcere): Mda!… Mda!… Vom vedea!

SCENA  VII

ACEIAŞI, DIRECTORUL

DIRECTORUL (intrând fără să bată la uşă. Dă cu ochii de inspectori, care stăteau în picioare): N-am bătut la uşă, fiindcă nu credeam să fie cineva în biroul meu. (Le strânge mâna inspectorilor.): Ei?

INSPECTOAREA: Am venit într-o inspecţie de o zi. Eu mă duc la GHE, la toate orele, iar ei se duc la celelalte profesoare. Aveţi ceva de obiectat?

DIRECTORUL: Nu. Eu n-o să vă însoţesc, fiindcă am şi nişte ore şi trebuie să particip şi la o şedinţă la nivelul oraşului. Dar n-o să fie probleme. Sper să fiu la discutarea lecţiilor. (Se aude sunând): Sună de intrare. La prima oră, la noi, se sună la fără zece, când intră doar elevii. Apoi, se sună la fix, când intră profesorii. Apropo, trebuie să vă spun că GHE. are obiceiul…

INSPECTOAREA: Să aştepte elevii la uşă sau în clasă, după el să nu mai intre nimeni etc. Ştim deja.

DIRECTORUL: Aţi stat de vorbă cu el?

INSPECTOAREA: Am stat. Mă şi duc, până la fix mă familiarizez cu cabinetul, mă văd şi elevii şi n-o să se mai uite la mine după ce începe lecţia. Chemaţi profesoarele, să se înţeleagă cu ei. Băieţi, ştiţi ce aveţi de făcut. Spor la lucru.

NICUL :Şi ţie la fel. Şi cu cugetul curat, fără prejudecăţi, fără porniri premeditate.

INSPECTOAREA: Sunt cam întoarsă pe dos, dar o să-mi revin. (Iese.)

DIRECTORUL: Mergem în sala profesorală. (Ies.)

ACTUL  II

(În direcţiune, inspectorii şi profesoarele. La birou, Ş. verifică teze şi muşcă dintr-un sendviş. Şi ceilalţi făceau acelaşi lucru, în afară de profesoare. Acestea stăteau pe scaune şi aşteptau pe inspectoare şi pe GHE. Pe o tavă erau sendvişuri, apă minerală, suc şi pahare. Intră inspectoarea.)

SCENA  I

INSPECTORI, PROFESOARE, INSPECTOAREA

NICUL : Aţi terminat şi voi?

INSPECTOAREA: Am terminat. Profesorul s-a dus să pună catalogul şi să-ţi ia geanta din sala profesorală.

MĂRUŢA (Ia tava în mâini şi se duce spre inspectoare): Vă rog să luaţi şi dvs. un sendviş înainte de a începe. Vă rog.

INSPECTOAREA: Deocamdată, nu. Mulţumesc. O să iau mai târziu.

ŞERBUL: Cum a fost? Nu este uşor să asişti la cinci ore! Aşa-i?

INSPECTOAREA: E greu să asişti, dar să le susţii! Noroc că este om la patul puştii, parcă aşa se zice, că altfel…

NICUL: Înseamnă că lucrurile au mers bine şi mă bucur sincer pentru GHE.

MARA: V-aţi îndoit cumva de el? Cred că ar putea să mai ţină cinci ore şi nu s-ar plânge.

NICUL (Profesoarei): Eu nu m-am îndoit câtuşi de puţin. (Inspectoarei): Nu ştiu cu ce impresie ai rămas tu, o să aflăm când va veni timpul, dar eu am rămas pur si simplu încântat de tânăra profesoară pe care am asistat-o. Nu mă aşteptam la atâta dezinvoltură, la asemenea tact în munca cu elevii, la o muncă intensă din primul şi până la ultimul minut al lecţiei, fiind lipsită de prea multă experienţă.

MARA (Bucuria i se citeşte pe faţă): Mă bucur că o spuneţi şi aici, căci mie mi-aţi spus când     mi-aţi analizat lecţiile. Trebuie să ştiţi că am avut profesor bun şi sunt fericită să dezvălui cine este „vinovat” că eu mă manifest aşa la ore. De la el am învăţat totul, pot să spun că el m-a învăţat să fiu profesoară. Dar să nu pomeniţi nimic, fiindcă nu-i place.

INSPECTOAREA: Cine, GHE.?

MARA: El.

SCENA  II

ACEIAŞI, GHE

GHE.: Mă iertaţi că am întârziat puţin. Mi-am mai adunat nişte hârţoage, care vă interesează. (Le înşiră pe birou, dând explicaţii): În dosarele acestea am proiectele de tehnologie didactică, în plicurile acestea am schiţe de lecţii, unele mai simple, altele mai complicate, după cum îmi sunt mie utile, în caiete am planificările calendaristice anuale şi trimestriale.

INSPECTOAREA: Mie nu-mi mai trebuie, eu sunt mulţumită cu cât am văzut. Voi, băieţi, dacă vreţi, vă puteţi uita. Puteţi să vă luaţi notiţe, să vă faceţi conspecte.

NICUL: Eu mă uit. Pentru sufletul meu. Şi, de va fi cazul, voi lua şi notiţe, nu-mi va fi ruşine să împrumut ceva de la cineva mai bun decât mine.

MARA: Colega, mai înainte te bârfeam. Eu, nu alţii. Te rog să iei un sendviş, că tu întârzii astăzi la masă. Pregătirăm noi, fetele, ceva.

GHE.: Mulţumesc, MARA. Pune-mi, te rog, şi un pahar cu apă. (Observă că inspectoarea nu mănâncă): Dar mai este cineva care nu mănâncă. De ce?

ŞERBUL (Cu subînţeles): Te-a aşteptat pe tine. A zis că nu mănâncă până n-o serveşti tu.(Râde. Râd şi ceilalţi, mai puţin fetele, care nu înţelegeau aluzia inspectorului.)

INSPECTOAREA: Ei, afurisită este pielea pe tine, Şerbule. Te aştept eu la cotitură. Nu-i bai, Şerbule!

GHE.: Nu este nicio problemă.(Ia tava şi se duce cu ea la inspectoare.) Vă rog, tov. insp., să luaţi un sendviş bun, garantat, făcut de fetele mele, pe care nu le-aş da pe tot aurul din lume.

INSPECTOAREA (Ia un sendviş): Mulţumesc. Vezi, Şerbule, cum se serveşte o doamnă? Nu ca tine.

GHE. (Stăruie): Mai luaţi unu, vă rog, pentru mine.

INSPECTOAREA (Luând): Iau şi să-i fac ciudă lui Şerbul. (Apoi, către el): Ştii ceva, Ghe? Ai zis că n-ai da fetele astea pe tot aurul din lume.

GHE.: Ştiu ce-am zis şi aşa aş face. Vă miră?

INSPECTOAREA: Când intrai eu în direcţiune, te bârfeau de mama focului cu inspectorii. De fapt, te pârau, nu ştiu exact cu ce, că n-am prins, s-au oprit. Şi tu…

ŞERBUL: Doamna MARA îi şi spuse că îl bârfea. Recunosc şi eu şi nici nu-mi cer scuze.

NICUL: Şi eu recunosc. (Lui GHE.) Rău de tot te bârfirăm.

GHE. (Intră în jocul celorlalţi): Aşa este că am nişte fete frumoase?

ŞERBUL: Ai dreptate. Şi, zic eu, nu numai frumoase. Dar ce să-i faci? Ori noi ne-am născut prea repede, ori ele s-au născut prea târziu.(Râde. Toţi râd şi sunt bine dispuşi).

GHE. (Inspectoarei): Bărbaţii ştiu cât de mult mint gurile unor fete frumoase. Deci, dacă au zis de bine, mint; dacă au zis de rău, iar mint. Vă spun eu, fiindcă le cunosc bine.

MARA: Eu te-am „bârfit”. Le-am spus cât de mult îţi datorez ţie ca profesoară.

GHE.: N-o ascultaţi. Ce-ţi veni, fată? (Către ceilalţi): Are ea momente când o ia razna. (Către MARA): Nu mă face să mă simt prost. (Iar către ceilalţi): Am lăsat-o să asiste la nişte lecţii la mine. Atât. Oricine ar fi făcut gestul acesta colegial, prietenesc. De altfel, nu numai la mine a fost, ci şi la celelalte colege. La ce sunt buni colegii, prietenii?

MARA: Aşa este, gest colegial, prietenesc, dar când vii şi comanzi: fă-mi o lecţie de compunere după tablou, fă-mi o lecţie de analiză a compunerilor, fă-mi o lecţie de analiză a tezelor, fă-mi o lecţie de analiză stilistică etc. Cine face, cu plăcere, o asemenea lecţie, şi cu asistenţă?

ŞERBUL: Se cam fuge de astfel de lecţii, ele sunt, de fapt, dificile şi nespectaculoase.

NICUL: Să nu ne audă inspectoarea, nici mie nu-mi prea plac. (Râde)

MARA: Şi pe urmă să-şi analizeze lecţiile! În unele părţi şi le făcea praf, ca să mă facă pe mine să înţeleg. Câţi ar face aşa ceva?

INSPECTOAREA: Nu auzi că el consideră că a făcut ceva normal, obişnuit? Nu-l lăudaţi prea tare, că se încrede. Glumesc, nu mă luaţi în seamă.

MĂRUŢA: Are dreptate colega. El este şeful nostru şi cuvântul lui are mare greutate.

GHE.: MĂRUŢA, tu de unde scoseşi cuvântul „şef”? De ce nu-ţi ieşi şi ţie din gură cuvântul „apă”, că mi-e sete?!

MĂRUŢA: Să-ţi mai pun un pahar cu apă?

GHE.: Te rog.

INSPECTOAREA: Gata! Punem punct acestor discuţii. Aţi şi mâncat, aţi băut şi apă, v-aţi recreat puţin. Ne continuăm activitatea. (Către colaboratori): Voi cum staţi?

NICUL: Eu am terminat cu totul, am scris şi concluziile pentru procesul-verbal.

ŞERBUL: Am discutat lecţiile, am verificat documentele, mai am nişte teze de verificat şi apoi să formulez concluziile.

INSPECTOAREA: Şi eu mi-am cristalizat concluziile mele, îl voi asculta pe el, dar nu cred că vor fi multe de spus, deoarece treburile au mers bine şi…

ŞERBUL: Hopa!… Aici este necaz!…

INSPECTOAREA: Ce necaz?

ŞERBUL: A cui este clasa a VI-a A?

GHE.: A mea.

ŞERBUL: Este teza repetată pe trimestrul I.

INSPECTOAREA: Cum repetată?

ŞERBUL: Adică dată de două ori.

INSPECTOAREA: Cu acelaşi subiect?

ŞERBUL: Nu. Cu alt subiect. Alt text literar dat spre a fi comentat, adică să i se arate momentele subiectului, alte exerciţii aplicative la partea de gramatică.

INSPECTOAREA: Ia dă-mi să văd. (Examinează o teză, după car intervine. Colegele se uitau întrebătoare la el şi-l priveau cu compasiune. Erau triste, ca şi când picase tavanul peste ele. Şi inspectorilor le pierise buna dispoziţie de mai înainte.): Ei, asta nu e bine, este contrar regulamentului. Mi se pare că te-am prins, GHE.

GHE.: Staţi puţin, nu vă grăbiţi. Când faceţi o afirmaţie, vă rog s-o şi susţineţi, nu vă repeziţi aşa ca din puşcă. Am repetat o teză, dacă voi ziceţi, şi ce-i cu asta?

INSPECTOAREA: Nu e bine, asta este. Te-am prins cu teza, nu mai ai ce să zici. Te-am prins.

GHE.: Înseamnă că intuiţia mea a funcţionat perfect. De dimineaţă mi-am dat seama că n-aţi venit voi cu gânduri curate în şcoală. Aţi venit să mă prindeţi pe mine în ofsaid. Ce v-aţi zis? E luni, e început de săptămână, copiii nu învaţă lunea, unii profesori nu se pregătesc prea bine pentru orele de lunea etc., etc. Dar aţi judecat greşit, neţinând seama că pe mine mă cheamă GHE. – o să vă par lipsit de modestie – şi eu nu mă joc cu slujba şi nu-mi bat joc se elevi. N-aţi mai ţinut seamă că aceste doamne profesoare lucrează aici, fac parte din catedra de limba română, condusă tot de mine, ca şi care voi n-aţi văzut niciodată şi nici n-o să vedeţi, fiindcă din acest moment nu mai am încredere în voi şi nu vă mai arăt nimic. Ştiu şi cine v-a trimis pe capul meu, deoarece colegele nu contează. Ştiu şi de ce. Să-l ferească Dumnezeu din cer să-mi pice la îndemână, că va ajunge să se dea cu capul de toţi pereţii.

INSPECTOAREA: Te-ai înfierbântat degeaba. Nu ne-a trimis nimeni şi n-am venit porniţi împotriva nimănui. Te-am prins cu ceva făcut ilegal şi trebuie să răspunzi pentru asta.

GHE.: Eu vă pot aduce o sută de argumente imbatabile, care dovedesc că n-am greşit. Voi aduceţi-mi un singur argument şi jur că vă cer iertare în genunchi şi plec din învăţământ, de mâine nu mai intru în şcoală.

INSPECTOAREA: Ai încălcat regulamentul şcolar şi instrucţiunile privind tezele.

GHE.: Nu-mi lipsesc niciodată din geantă programa şcolară, regulamentul şcolar şi planificările. (Caută în geantă şi scoate de acolo aceste documente şi i le dă inspectoarei): Aceasta este programa şcolară, acesta este regulamentul şcolar, arată-mi care este articolul, paragraful, alineatul pe care le-am încălcat.

INSPECTOAREA (Răsfoieşte documentele şi i se citeşte pe faţă nemulţumirea că nu găseşte ceea ce ar vrea)

MARA: Nu vreau să vă contrazic pe niciunul, fiindcă nu pretind că ştiu, dar după cât îl ştiu de meticulos şi atent cu tot ce face, eu mă îndoiesc că a greşit. Dar să admitem că a greşit, eu nu spun că a greşit, este asta o greşeală atât de mare, încât să faceţi un capăt de ţară din ea şi să trageţi cu buretele peste tot ce a făcut şi face bun în şcoala asta? Iertaţi-mă, dar nu cred că este just!

GHE.: MARA şi bunele mele colege, aveţi încredere în mine şi nu-mi luaţi apărarea, fiindcă sunt cumplit de răzbunători şi se dau apoi şi la voi. N-au nimic sfânt în ei. Vă rog, asistaţi şi vă minunaţi. (Inspectoarei): Aţi găsit?

INSPECTOAREA: Nu. Dar ai greşit!

GHE.: Să vă spun eu argumentele mele, după care plec şi vă las să vă faceţi socotelile şi să vă pregătiţi raportul pe care să-l daţi şefului. Puteţi şi să notaţi, să nu ziceţi că n-aţi auzit: 1. Regulamentul şcolar nu-mi interzice, dar nici nu-mi permite, deci n-am greşit; 2. Programa şcolară îmi rezervă pentru teză căte trei ore pe trimestru: una pentru pregătire, una pentru teză, una pentru corectarea tezelor.

INSPECTOAREA: De unde ai luat ora în care ai dat prima teză? Ei?

GHE.: De la dispoziţia profesorului. Sunt ore la dispoziţia profesorului, pe care acesta le foloseşte unde crede de cuviinţă. Dacă v-aţi fi uitat atentă în planificări, le-aţi fi văzut; 3. Prima aşa-zisă teză, din motive pe care nu vi le mai dezvălui pentru că nu sunteţi cinstiţi, este un exerciţiu pregătitor pentru teză; 4. Cu elevii din clasele mele, pe care îi cunosc sub toate aspectele, niciun inspector, indiferent de la ce nivel, dacă se respectă ca inspector şi ca om, nu vine să-mi spună ce trebuie să fac eu cu copiii mei. Făcând treaba aceasta, cade în ridicol şi eu nu dau doi bani pe el; 5. Rezultatele la teză sunt mai bune decât la exerciţiul pregătitor pe care l-am făcut, deci iată eficienţa activităţii mele; 6.Orice om care are pe umeri cap, mi-ar fi spus că eu m-am autopedepsit, corectând două rânduri de teze. Da, i-aş fi răspuns, dar am făcut lucrul acesta pentru elevii mei şi niciun efort nu este prea mare, dacă obţii un rezultat mai bun. Şi ei l-au obţinut şi datorită efortului meu suplimentar. Aş putea să continui, dar mă opresc aici. Nu cred că are rost. Aţi primit un ordin şi trebuie să-l executaţi. Semănaţi perfect cu eroina dintr-o snoavă care circulă în folclorul satului Săplac. Se numeşte Păduchioasa.. Poate o să v-o povestesc vreodată.

MĂRUŢA: Acum ar trebui să-i demontaţi argumentele, punct cu punct, să aduceţi contraargumente şi să-l convingeţi că a greşit. Orice măsură disciplinară luată împotriva cuiva fără să-l convingeţi că, într-adevăr, a greşit, n-are nicio valoare. Dar eu cred că nu veţi ajunge acolo, fiindcă pe mine m-a convins că n-a greşit.

INSPECTOAREA: A zis bine GHE. mai înainte, să nu vă amestecaţi, dacă nu vă priveşte pe voi…

MARA: Cum să nu ne privească? E colegul nostru, adică magistrul nostru, cel puţin al meu este, şi nu acceptăm postura de Iude. Îl trimitem ca pe Hristos la crucificare şi pentru ce? Dumneavoastră o să ne desconsideraţi şi-o să ne consideraţi nişte laşe. Puteţi veni şi la noi ca la el, trimişi de cineva să ne executaţi. De ce mai facem educaţie la elevi şi le vorbim despre dreptate şi echitate socială? Ca atunci, când vor fi mari, să fie docili, să stea mereu cu capetele plecate, ca să nu vină cineva să le dea în cap?

GHE.: MARA, te rog, nu-ţi face rău, că eşti încă tânără şi nu ştii de ce sunt în stare. (Către inspectoare): Cu asta am terminat. Îmi strâng documentele şi am plecat acasă. Faceţi ce vă taie capul şi vă dictează conştiinţa, dacă aveţi aşa ceva. Şi să ne întâlnim cu bine.

INSPECTOAREA (Se ridică în picioare): Tezele le luăm cu noi.

GHE. (Prompt): Ce vorbeşti, bre? Ia! (Face gestul cu mâna îndoită de la cot, cu pumnul strâns):  Mai ai multe de învăţat, inspectoareo. Acestea sunt documente şcolare, care se păstrează în şcoală, repet, în şcoală, un an de zile. Ca orice document, are un regim special, pe care nu-l ştii. Nimeni nu pune mâna pe ele. Sunt toate acolo, ŞERBULE?

ŞERBUL: Sunt.

GHE.: Leagă-le cum au fost legate şi dă-le încoace!

INSPECTOAREA: Ba o să le iau. Eu hotărăsc ce trebuie să fac şi nu tu. Dă-le încoace, Şerbule!

GHE.: Ba n-o să le iei. Te duci la inspectorat, vii cu delegaţie specială, ştampilată, semnată de şefă şi, atunci, stăm de vorbă. Doar sunt legi care trebuie respectate.

INSPECTOAREA: În situaţia de faţă eu fac legea.

GHE. (Distrat): Uite, frate, unde era Ludovic al XIV-lea, regele care spunea „Statul sunt eu.” („L’Etat c’est moi!”). După aproape 300 de ani, apare întrupat într-o creatură cu fustă şi vine într-o şcoală generală să-şi declame cunoscuta expresie „Statul sunt eu.” Bravo, inspectoareo! (Şi-a terminat de strâns documentele pe care le înşirase pe masă. Le bagă în geantă. Pune teancul de teze cu pricina la subsuoară, mai dă unei colege trei legături şi se îndreaptă spre ieşire).

INSPECTOAREA: Nu pleca. Nu-ţi înrăutăţi situaţia. Nici n-am terminat de discutat lecţiile şi celelalte activităţi, iar eu nu mai vin încă o dată să termin ce-am început.

GHE.: Să nu vii în veci. Dacă ai onoare, – cunoşti sensul cuvântului „onoare”? Îţi spun eu: probitate, corectitudine, demnitate, cinste, integritate morală -, dă-ţi demisia şi nu mai intra în inspectorat. Nu ai ce căuta acolo. (Câtre toţi): Am un prieten simpatic, căruia îi place să zică: „Să ne vedem cât de des, dar dacă se poate deloc.” (Colegelor): Vă pup, fetelor, şi înţelegeţi că trebuie să-şi facă mendrele. Vă rog să nu vă faceţi sânge rău.

MĂRUŢA: Şi noi te pupăm şi o pupăm şi pe Margareta. Vom fi alături de tine în orice situaţie, să nu uiţi asta.

GHE.: Vă mulţumesc. Încă o dată vă spun să ne vedem cât de des…

INSPECTOAREA: Nici nu-ţi imaginezi cât de repede o să ne întâlnim. Şi nu-ţi va fi uşor.

GHE.: Şi ce-o să-mi faceţi? Nimic, deşi cel care te-a trimis ar vrea să mă tragă în ţeapă. Ai văzut cum au mers lecţiile? Strună. Ce poţi avea împotriva mea ca profesor? Eventual să mă feliciţi. Iar ca om mă judecă cei care mă cunosc: colegii, elevii, părinţii, consătenii mei, locuitorii orăşelului. De ceilalţi mă doare în cot. Cei care îmi dau o palmă primesc de la mine două, cel puţin. N-am rămas şi nu voi rămâne la nimeni dator.

Apropo, şi cu asta închei, cine ţi-a spus că poţi asista la cinci ore? Şi la inspecţia de gradul I se asistă la cel mult patru ore. Ai gândit că voi claca? Scoală-mă la orice oră din noapte şi pune-mă să ţin o lecţie, la orice clasă, cu orice subiect, şi o fac mai mult decât onorabil, aşa în pijama şi frecându-mă la ochi. Circul s-a terminat. Fetelor, vă pup! Ne întâlnim mâine. (Iese fără să se uite la inspectori.)

SCENA  III

ACEIAŞI, FĂRĂ GHE.

ŞERBUL: Băi, cum dracu s-a ajuns aici? Mai bine tăceam din gură.

INSPECTOAREA: Cum să taci din gură? Ai descoperit o neregulă şi ai semnalat-o.

ŞERBUL: El ne-a adus o mulţime de argumente că n-a greşit, noi nu i-am spus niciunul. Cu regulamentul nu dovedim nimic, fiindcă nu prevede ceva în legătură cu acest aspect. Şi să zicem că a greşit, mare lucru nu-i poţi face. Îi faci o critică şi atât.

NICUL: Şi, iartă-mă că zic ceea ce zic, omul şi dascălul, că am înţeles că este un profesor deosebit şi un om la fel, nu valorează nimic?

MARA: Se uită elevii la el ca la Dumnezeu. Dacă le-ar cere elevilor să facă lucruri imposibile, ei le-ar face posibile, pentru că le-a cerut GHE.; la începutul fiecărui an şcolar sunt probleme, că vin părinţii şi cer ca elevii lor să fie în clasele la care predă GHE., chiar dacă le dă şi note de 4, 3, 2, 1. „Las’ că ştie profesorul de ce le dă asemenea note”, îi auzi pe părinţi. Să nu mai vorbim de ţinuta elevilor la orele lui. Nicio fată nu vine cu fustiţă scurtă, cu bluză transparentă şi decoltată, cu unghii mari, cu gene false şi ochi vopsiţi. Motivaţia? Simplă: „Fetiţelor, mie nu trebuie să-mi fie ruşine să mă uit la voi”.     Şi-acum… Da nu mai zic nimic.

ŞERBUL: Ce vei face acum?

INSPECTOAREA: Îi fac raport şi ce vor decide şefii.

NICUL: Pentru nenorocita asta de teză?

INSPECTOAREA: Pentru.

ŞERBUL (Dumirit): Înseamnă că are dreptate GHE când zice că cineva te-a trimis intenţionat să-l inspectezi. Te superi sau nu te superi, eu îţi spun ca pe mine să nu mă amesteci, că eu nu te susţin cu teza.

NICUL: Nici eu.

MĂRUŢA: Noi nici atât.

INSPECTOAREA: Nu vă amestec. Nu este destul că sunt amestecată eu? (Se face linişte.)

SCENA  IV

ACEIAŞI, DIRECTORUL

DIRECTORUL (Intrând): Îmi pare rău că n-am scăpat mai repede. Aţi terminat? De ce sunteţi aşa de posomorâţi? S-a întâmplat ceva? Unde este GHE.?

INSPECTOAREA: Toate au fost foarte bune: lecţii, documente, pregătirea pentru lecţii, teste etc. La sfârşit, am găsit o neregulă, eu zic gravă, ei nu sunt de acord şi, mai ales, cel care a comis neregula.

DIRECTORUL: GHE? Mă mir, fiindcă GHE. nu greşeşte, iar ca dascăl n-ai ce să-i reproşezi. El  n-a întârziat un minut la ore de când este în şcoala asta, iar pentru ore se pregăteşte exemplar. Cu ce a putut greşi?

INSPECTOAREA: A dat o teză de două ori pe trimestrul I.

MARA: Dar s-a justificat de ce a făcut aşa şi este foarte credibil. Dânşii nu i-au putut dovedi că a greşit. Şi de aici s-au iscat discuţii contradictorii, unele mai dure.

INSPECTOAREA: Tovarăşe director, înţeleg că nu v-a cerut voie să repete teza.

DIRECTORUL: Nu, nu mi-a cerut voie, dar i-aş fi permis sigur, convins că GHE. nu face nimic care să fie în defavoarea elevilor.

INSPECTOAREA: Şi dacă ar fi împotriva legii.

DIRECTORUL: Nu, dacă ar fi împotriva legii. Împotriva legii n-ar face el, de asta nu mă îndoiesc.

MĂRUŢA: Vor să-i facă raport şi să-l sancţioneze.

DIRECTORUL: Da? Nu cred că este cazul pentru atât. (Inspectoarei): Aşa aţi decis?

INSPECTOAREA: Da. Nu ne-a lăsat să luăm tezele cu noi, motivând că sunt documente şcolare, că se bucură de un regim special şi sunt ale lui. Sper că nu vor dispărea până când vom avea nevoie de ele.

DIRECTORUL: Eu nu vă pot opri să nu-i faceţi raport, dar vă faceţi de lucru cu un om care nu se lasă călcat în picioare. Va riposta şi va fi foarte dur. Nu pentru că aşa este în viaţa de toate zilele, dar nu suportă nedreptatea şi abuzurile. Poate că vă răzgândiţi. Până ajungeţi la sediu, treceţi peste o noapte, iar noaptea poate fi un sfetnic bun. Mai gândiţi-vă!

( C O R T I N A )

ACTUL  III

(Sala este amenajată astfel: în planul doi, mese şi scaune, la care stau „sfinţişorii-inspectori”, aranjate pe două rânduri. La prima masă, de pe rândul dinspre fereastră, stă o „sfântă-inspectoare” (îi zicem aşa, fiindcă „sfinţişor” nu se foloseşte şi la feminin), puternic implicată în întâmplarea care se va derula. Stă cu capul plecat şi încruntată. La ultima masă de pe acelaşi rând, stă „sfânta-juristă”. Se uită undeva, în faţă, cu privirea pierdută. În faţă, în dreapta, se află două mese, una lângă alta, şi două scaune, în stânga, o masă şi un scaun. La cele două mese se vor aşeza „sfânta-plină” şi „sfântul- adjunct”. Cei de faţă formează o „căprărie” şi trebuie să aibă şi şefi. La masa din stânga stă omul de rând, învinuitul, profesoraşul care a „păcătuit” atât de grav.)

S C E N A   I

ÎNVINUITUL, SFINŢIŞORII

ÎNVINUITUL  GHEORGHE (Intră în sală şi, după ce închide uşa, aruncă privirile peste sală şi salută). Bună ziua tuturor!

SFINŢIŞORUL  I. : S-o crezi tu că e bună. Sau nu pentru tine este bună…

SFINŢIŞORUL  A. : Bine ai venit şi să-ţi păstrezi calmul.

ÎNVINUITUL GHE.: Mulţumesc sincer pentru sfat. Voi ţine seamă de el. Mă bucur şi pentru răspunsul la salut. N-am de ce să mă tem, că n-am omorât pe nimeni, iar vouă nu v-am făcut niciun rău, ce-aţi putea avea împotriva mea?

SFINŢIŞORUL  B.: Crezi că te-am adus aici să te lăudăm? Vezi tu acum…

ÎNVINUITUL  GHE. (Cu zâmbetul pe buze, dar ferm): Auzi, inspectore? Între noi există nişte diferenţe mari. Şi nu numai de vârstă. Aşa că nu-ţi permit să mă tutuieşti. Şi mai este ceva: se spune că despre trei lucruri nu este bine să vorbeşti: 1. despre Dumnezeu, până nu-ţi întăreşti credinţa în el; 2. despre păcatul altuia, până nu-l cunoşti pe al tău; 3. despre ziua de mâine, până nu se face dimineaţă. Ia aminte, amice, şi meditează. (Către toţi): Am avut de gând să vă strâng mâna prieteneşte, ca unor colegi, care, vremelnic, lucraţi aici. Chiar dacă mă veţi judeca. Dar dacă veţi face lucrul acesta sine ira et studio, cum zicea istoricul latin Tacit la începutul Analelor sale, totul este în regulă, dar…

SFINŢIŞORUL  B.: Ce „dar”? Niciun „dar”! Ce, ne ameninţi aici? Eu sunt istoric şi sunt ateu, mie să nu-mi vorbeşti despre Dumnezeu!…

ÎNVINUITUL  GHE.: Îţi pierzi uşor cumpătul, inspectore! Fii calm, că, altfel, voi cere să fii dat afară din sală. De nu te vor da afară, plec eu şi nu mai aveţi pe cine să judecaţi. Ai grijă, că n-am venit aici să-mi inventaţi păcate, ci pentru altceva.

SCENA  II

ACEIAŞI, SFÂNTA-PLINĂ, SFÂNTUL-ADJUNCT

SFÂNTA-PLINĂ (Intră înainte urmată de „sfântul-adjunct”, care închide uşa şi se duce direct la loc. Şefa se opreşte în faţa sălii, salută, priveşte în sală şi dă cu ochii de GHE. Se îndreaptă spre el şi i se adresează): Dumneavoastră sunteţi cel pe care trebuie să-l judecăm şi să-l sancţionăm?

ÎNVINUITUL GHE.: Eu sunt cel chemat aici. Nu ştiu pentru ce, exact, dar aflai acum din gura dumneavoastră. Trebuie să-mi dau seama că soarta mi-e deja hotărâtă? Atunci e grav. Nu pentru mine, că eu sunt pregătit să mă apăr, prin toate mijloacele, chiar dacă va trebui să merg până la Dumnezeu, ci pentru modul cum se judecă oamenii la nivelul „căprăriei” dumneavoastră. Aflarea adevărului şi a dreptăţii este în pericol. Şi vă mai spun un lucru: şi la judecată, până nu se dă sentinţa, există prezumţia de nevinovăţie. Prin urmare…

SFÂNTA-PLINĂ : Bine, bine. Luaţi loc. Începem imediat. (Se duce la locul ei. Se aşază pe scaun şi-şi scoate dintr-o mapă nişte hârtii, pe care le înşiră pe masă. Şopteşte ceva cu adjunctul şi apoi se ridică în picioare): Începem, tovarăşi sfinţişori-inspectori. L-am chemat în faţa noastră pe tovarăşul GHE. de la şcoala din oraşul Speranţa, care a comis abateri grave de la disciplina şcolară, pentru a ne da nişte explicaţii şi a lua măsuri disciplinare împotriva lui.

ÎNVINUITUL  GHE. (Intervenind oportun): Adăugaţi: dacă va fi găsit vinovat.

SFÂNTA-PLINĂ: Se înţelege.

ÎNVINUITUL  GHE.: Nu se înţelege, precizaţi.

SFÂNTA-PLINĂ: Ei, hai, dacă va fi găsit vinovat.

SFÂNTUL-ADJUNCT: Păi, este vinovat, nu există nicio urmă de îndoială…

ÎNVINUITUL  GHE.: Grăbit ca de obieci, tovarăşe sfânt-adjunct. Aţi dat în bară de atâtea ori şi nu v-aţi învăţat minte.

SFÂNTA-PLINĂ: Îmi daţi voie să continui? Da. Iată cum vom proceda. Tovarăşa sfântă-inspectoare, care a efectuat inspecţia în şcoală, va prezenta raportul cuprinzând abaterile disciplinare ale profesorului, după care vor urma discuţii şi concluzii. Precizez că tovarăşul GHE. are dreptul să intervină ori de câte ori crede de cuviinţă, chiar dacă întrerupe pe cineva. Gata, începem. (Se aşază)

ÎNVINUITUL  GHE. (Privind-o pe şefă): Pentru că mi-aţi dat acest drept, vă mulţumesc. V-aş fi de-a dreptul recunoscător dacă aţi fi de acord cu mine şi în continuare. Această mascaradă poate înceta înainte de a începe…

SFÂNTUL-ADJUNCT: S-o crezi tu!…

ÎNVINUITUL  GHE.: Vă rog să nu mă întrerupeţi. Eu pot ieşi afară din sală şi nu puteţi să mă opriţi. Mai mult, ne putem muta cu discuţiile în altă parte. Continui: … poate înceta înainte de a începe, dacă tovarăşa juristă de la ultima masă îşi face datoria. De asemenea, trebuie să ştiţi că nu voi permite nimănui să discute despre activitatea mea ca profesor şi ca fost director, cu trei excepţii: inspectoarea, care va prezenta şi raportul, inspectorul A., care a asistat la orele mele la Săplac şi la Speranţa, şi tovarăşul adjunct, căruia i-am dat o lecţie despre modul în care se conduce o şcoală, într-o zi de 14 septembrie a unui an şcolar, în prezenţa unui inspector general din Ministerul Învăţământului, d-l Poptra. Ceilalţi n-au niciun drept să discute despre mine, iar unii nici nu ştiu ce caută în această „căprărie”. Mai vreau ca procesul-verbal să se facă la indigo, fiindcă am nevoie de o copie, pentru a face contestaţie. Deocamdată, atât.

SFÂNTUL-ADJUNCT (Încrâncenat): Ce spui acolo, tovarăşe GHE.? Mi-ai dat lecţie despre cum se conduce o şcoală?! Poate îmi spui şi cum să conduc Inspectoratul? Şi învăţământul din judeţ? Îţi dai seama ce vorbeşti? Mie mi-ar fi ruşine…

ÎNVINUITUL GHE.: Aţi uitat aşa de repede? Eu sunt capabil să reproduc exact momentul de care vorbesc, dar vă veţi face mai mic în ochii lor. Credeţi că toţi vă consideră omul cel mai potrivit pentru funcţia pe care aţi deţinut-o până cu puţin timp în urmă? Nu vedeţi că aţi coborât o treaptă? Numai un pic mai aveţi şi…

SFÂNTUL-ADJUNCT (Iritat, aproape strigând): Destul! Nu-ţi permit să…

ÎNVINUITUL  GHE. (Îşi păstrează calmul, dar se ridică în picioare): Ce nu-mi permiteţi, tovarăşe adjunct? Să vorbesc? Adică mă aduceţi aici, că dumneavoastră m-aţi adus, doamna general nici nu ştia că exist, să vă bateţi joc de mine şi nu-mi permiteţi să vorbesc?! Haida-de! Ba o să vorbesc, mai ales că v-am avertizat, sper că n-aţi uitat, că eu nu negociez nevasta, slujba şi prietenii. Deocamdată copiii sunt mici şi nu vă puteţi lua de ei. N-aţi ţinut seamă de avertisment şi v-aţi luat de nevasta mea şi v-aţi amestecat în slujba mea. Şi nu vă iert. Ştiu că nu recunoaşteţi, că nu aveţi atâta curaj, dar inspectoarea a venit în inspecţie montată de dumneavoastră şi s-a dus la inspecţia de gradul I a nevestei mele asmuţită tot de dumneavoastră, ca să o judece pentru că un elev nu a ştiut ce culoare are DEX-ul? Însă toate la rândul lor. Mă iertaţi, tovarăşa general. (Se aşază)

SFÂNTA-PLINĂ: Tovarăşe GHE., vă rog să vă calmaţi, ca să nu scăpăm lucrurile de sub control şi să putem trece la ordinea de zi.

INVINUITUL GHE.: Vă promit, tov general, că vă voi lăsa să vă faceţi treaba, mai ales că, aşa cum am mai spus, dvs. nu ştiaţi de existenţa mea până acum. O discuţie anterioară cu mine, cu inspectoarea, cu directorul şcolii, cu colegii de catedră, cu ceilalţi colegi din şcoală, cu elevii mei, cu părinţii ar fi fost utilă şi v-ar fi edificat asupra profesorului GHE. şi n-am mai fi acum aici. Veţi vedea şi cum se trag sfori de către subordonaţii dvs. Înainte de a intra în sală, îi spuneam unui inspector că nu poţi vorbi despre păcatul altuia până nu-l cunoşti pe al tău. Tovarăşul nu vrea să şi-l vadă…(Arată spre adjunct).

SFÂNTUL-ADJUNCT: Am dreptul să dau indicaţii cu privire la orice problemă legată de învăţământ. Nu te voi întreba pe tine dacă…

ÎNVINUITUL  GHE.: Aveţi dreptul să fiţi drept şi nu pe cel de a fi nedrept, pătimaş şi răzbunător. (Către generală): Voi fi foarte scurt, dar trebuie să-i împrospătez memoria acestui om. Ascultaţi şi judecaţi. Voi fi nevoit să joc şi puţin teatru, mă iertaţi dacă nu voi fi un prea bun actor. Eram director la Săplac. Într-o zi de 14 septembrie, lucram cu câţiva elevi un capăt de trotuar. La poarta şcolii opreşte o maşină, din care coboară doi oameni: tovarăşul (arată cu mâna spre adjunct) şi un bărbat înalt, puţin cărunt, îmbrăcat elegant. Intră pe poarta şcolii şi se îndreaptă spre noi. Tovarăşul (arată din nou cu mâna spre adjunct) nici nu zice bună ziua, cum se cuvenea când intri în ograda unui cetăţean şi trebuie să mai dai exemplu şi unor copii, mă ia la rost:

GENERALUL: Bine, tovarăşe director, mâine începe şcoala şi tu mai lucrezi? Mă faci de ruşine în faţa tovarăşului inspector general din Minister, tovarăşul Poptra, aici de faţă.

EU: Mărturisesc că m-a scos din pepeni, dar m-am abţinut. Am răspuns cu un calm desăvârşit. Nu vă pripiţi, tovarăşe general, GHE. nu se face pe sine de ruşine şi nici pe alţii. Poftiţi în şcoală. Am luat sălile de clasă la rând. Pe băncile spălate şi curăţate lună stăteau pachetele de cărţi legate cu panglică roşie, pentru fiecare elev, al cărui nume era scris pe etichetă lipită pe bancă. Totul strălucea de curăţenie. Tovarăşul (arată cu mâna spre adjunct) făcea feţe-feţe, de ciudă, în loc să se bucure pentru ce vede inspectorul general din Minister Poptra într-o şcoală de-a noastră.

POPTRA: Când aţi făcut toate astea?

EU: În zilele acestea, dar am terminat astăzi, fiindcă ieri am ţinut şedinţa de început de an şcolar, cu prelucrarea planului general de muncă, cu organizarea activităţilor pentru acest an şcolar.

GENERALUL: Ce-ai făcut? – sare din nou peste cal tovarăşul (arată cu mâna spre adjunct) – păi nu v-am spus că faceţi şedinţa când vă planificăm noi, că…

POPTRA: Şi ai putea să-mi arăţi şi mie aceste documente de început de an şcolar, acum?

EU: Am intrat în cancelarie. Am deschis dulapul şi i-am pus înainte dosarul cu documentele. Tovarăşului (Arată cu mâna spre adjunct) i-am dat registrul de procese-verbale să se convingă că şedinţa a avut loc şi că a fost serioasă.

POPTRA (După ce termină de răsfoit documentele): Tovarăşe general, să organizaţi un schimb de experienţă sau să-l puneţi să facă o informare despre pregătirea şi organizarea şedinţelor de analiză a muncii, fiindcă are ce să vă spună şi au şi alţii ce să înveţe. (Apoi către director): Sincer te felicit şi, tot sincer, mărturisesc că nu mă aşteptam să găsesc aşa ceva în această şcoală mică.

ADJUNCTUL (Sare ca ars): Şi ce-ai fi vrut? Să te pun la gazeta de perete?

INVINUITUL  GHE.: Nu, tovarăşe, o vorbă bună, atât, o vorbă bună era de ajuns.

ADJUNCTUL: Eu eram cel care decidea ce trebuia să faci, nu făceai tu cum te tăia capul. Eu hotărăsc, eu...

INVINUITUL  GHE. (Întrerupându-l brusc): Nu, tovarăşe, în şcoala mea eu ştiam ce este de făcut şi eu hotăram, nimeni altcineva. Iată cât de bine aţi decis. Aceste şedinţe foarte importante pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii dintr-o şcoală au ajuns să se ţină în octombrie, februarie, mai. Păi de ce se mai ţin atunci?

ADJUNCTUL (Clocotind): Tovarăşă general, văd că am ajuns să fiu judecat eu, nu el. Ce facem aici?

GENERALA: Da, terminăm, deşi este interesant ce-am auzit. Tovarăşe GHE,…

ÎVINUITUL GHE.: Două vorbe şi vă făgăduiesc că nu mai zic nimic. Ca să încheiem secvenţa de mai sus. Cât am stat eu cu cei doi vizitatori, copiii au terminat trotuarul şi mă aşteptau să-l finisăm. Tovarăşul (arată cu mâna spre adjunct) nu se poate abţine să nu mai dea drumul unui porumbel din gură.

GENERALUL: Foloseşti copiii şcolii la lucru? Nu mi se pare normal.

POPTRA (Intervenind prompt): Se descurcă directorul, doar se merge pe autogospodărire, ştiţi indicaţiile. La revedere, directore, şi-mi pare bine că te-am cunoscut.

ÎNVINUITUL  GHE.: Mi-a strâns mâna şi au plecat. Tovarăşul nu mi-a strâns mâna. Îl făcusem, deh, de ruşine în faţa şefului. Mă iertaţi. De nu m-aţi fi adus aici, acum, n-aţi fi aflat niciodată întâmplarea. Credeţi că a ţinut seamă de observaţiile şi propunerea lui Poptra? Cum glumea un coleg, mai bine şi-ar fi scos un ochi decât să zică ceva bine despre mine! Gata, am terminat. (Se aşază la locul lui.)

GENERALA: Tovarăşe inspectoare, aveţi cuvântul. Prezentaţi raportul referitor la…

INSPECTOAREA  J. (Întrerupând): Tovarăşa general, eu n-am făcut un raport despre activitatea lui GHE., concluziile şi aprecierea activităţii fiind trecute în registrul de inspecţii…

GENERALA: Cum n-ai făcut raport?

INSPECTOAREA J.: N-am făcut raport, fiindcă nu activitatea lui GHE. o analizăm aici, ci discutăm presupusa greşeală pe care a făcut-o – a repetat o teză la o clasă -, şi nu la iniţiativa mea. A repetat o teză, de care ne-am dat seama, fiindcă n-a cerut elevilor să rupă foaia din caiet. A făcut treaba aceasta conştient, şi a mărturisit, conştient că nu încalcă nicio prevedere legală, conştient că elevii lui ştiu mai mult, că la prima teză elevii lui au avut o pasă proastă. Teza a doua a fost mai bună decât prima, semn că profesorul a avut dreptate. Acesta este raportul meu, iar noi trebuie să-i spunem dacă a greşit sau nu.

ÎNVINUITUL GHE.: Iertaţi-mă. Revin la ce spuneam mai înainte. Dacă tovarăşa juristă are curaj, să spună că eu n-am făcut nimic ilegal, că acesta este adevărul, şi ne despărţim în condiţii amiabile.(O dă pe glumă): Eventual îmi decontaţi drumul, iar când veniţi în orăşelul Speranţa, eu dau o cafea îmbunătăţită. Ziceţi, tovarăşa juristă!

JURISTA: Nu pot numi o lege pe care aţi încălcat-o, pentru că nu este, dar mi se pare că aţi greşit că aţi repetat teza.

ÎNVINUITUL  GHE.: Dumneavoastră, doamnă, dacă aţi fi judecător, aţi condamna oamenii după ureche, nu după lege. M-am lămurit. (Către generală): Prin urmare, n-am încălcat nicio lege, niciun regulament, deci n-am greşit. Încă nu este târziu să punem capăt acestei mascarade. Nu stârniţi mai tare vântul, că se transformă în uragan şi nu-l mai puteţi stăpâni.

GENERALA: Nu se poate. Continuăm.

ÎNVINUITUL  GHE.: Tovarăşa general, se observă lesne că nu sunteţi într-o postură favorabilă. Mi s-a spus în ziua când au descins inspectorii în şcoală că se face o inspecţie de îndrumare şi control. Se pomeneşte undeva despre vreo inspecţie? Un profesor care este asistat la cinci ore, căruia i se verifică activitatea, toată activitatea, şi nu i se spune nimic rău înseamnă că trebuie felicitat, nu sancţionat. Şi să admitem – eu nu admit – că la o activitate foarte bună, profesorul calcă cu o jumătate de unghie alături, trebuie să-i luăm gâtul?

Puteţi continua, dar eu ripostez şi nu voi fi deloc blând. Vor fi inspectori pe care nu-i voi lăsa să vorbească, pentru că nu ştiu nimic despre mine, iar alţii se vor face de ruşine.

GENERALA: Nu ne oprim. Doar trebuie să vă sancţionăm, de-aia v-am adus aici. De fapt, veţi vedea ce vor zice inspectorii. Poftiţi, tovarăşi inspectori, spuneţi-vă părerea despre tovarăşul profesor şi susţineţi sancţiunea.

ÎNVINUITUL GHE. (Râde): Trăiască îndemnul, doamnă. Nu mă pot abţine să nu vă recit nişte versuri: „Sus inimile sterpe! Trăiască putregaiul! / Sărbătoresc se-ntinde în Bucureşti alaiul, / Şi          ne-ngropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă / Că cine mai cârteşte, ca şi ei va să cadă. / Trăiască şi guvernul şi brava lui armată, / Că-mpuşcă la comandă pe mamă şi pe tată.” Versurile aparţin lui Tudor Arghezi. Înţelegeţi fiecare ce vreţi.

(Îşi scoate hârtie de scris şi stilou şi aşteaptă. Joc de scenă: generala se uită cu milă la profesor; adjunctul zâmbeşte satisfăcut şi-şi freacă mâinile de bucurie; inspectoarea stă cu capul în jos şi învârteşte în mâini o coală de hârtie făcută sul; inspectorul T îi face semn să fie calm, inspectorul V. dă din cap negativ, uitându-se la un coleg de-al lui; jurista se scobea în unghii; alţii zâmbeau şi-şi scoteau din buzunare hârtiile pe care îşi scriseseră de acasă ce vor zice etc.): Atunci, începeţi!

GENERALA: Poftiţi, tovarăşi inspectori, spuneţi-vă părerea. Vă ascultăm.

INSPECTORUL  B.: Eu îl cunosc de mult timp şi n-am păreri bune despre el. Este recalcitrant, este imposibil de abordat, cu el nu se poate discuta decât în condiţiile impuse de el. Am fost să organizez o şedinţă pentru aprecierea anuală a tovarăşului, cum se uzitează, şi m-a scos afară din şcoală. Nu pot admite aşa ceva.

ÎNVINUITUL GHE.: Dar poţi admite să intri beat mangă într-o instituţie de învăţământ, să nu laşi învăţătorii să intre la ore, că aveai chef să stai de vorbă cu directorul? Şedinţa aceea trebuia anunţată, fiindcă veneau dascăli şi de la celelalte şcoli din comună. În plus, în timpul meu liber fac ce vreau, nu stau la dispoziţia nimănui. Ştie şi tovarăşul (arată spre adjunct), că mie mi-a tăiat premiul de la sfârşitul anului şcolar, dat ţie ţi l-a dat. Şi-ar mai fi de zis şi cu privire la modul în care ai ajuns în „căprăria” asta, când n-aveai nici măcar definitivatul, dar nu mai zic nimic. Ce părere ai despre repetarea tezei? Pentru asta am fost chemat, nu dezgropăm morţii acum.

INSPECTOAREA J. (Rupe tăcerea şi face prima breşă în carapacea acuzatorilor. Nu mai rabdă şi se ridică în picioare): Îmi daţi voie şi vă rog să nu mă întrerupeţi. Am făcut o mare greşeală, pentru care ar trebui să mă treceţi lângă el şi să mă judecaţi mai aspru decât îl judecaţi pe GHE. Am uitat că avem în faţa noastră un profesor de limba şi literatura română şi este de datoria mea să vă spun, cu toată răspunderea, că este unul de excepţie.

GENERALA: Tovarăşa inspectoare, v-am spus că nu l-am adus aici pentru a-l lăuda, ci…

INSPECTOAREA J.: Tovarăşa inspector general, şi eu v-am spus să nu mă întrerupeţi. Singura persoană care poate vorbi despre GHE. sunt eu. L-am asistat la cinci ore, i-am verificat documentele şcolare, am dat teste la elevi, i-am văzut cabinetul de specialitate, pe care îl consider cel mai funcţional dintre câte am văzut până acum, am stat de vorbă cu colegii de catedră, cu directorul şcolii, adică i-am făcut o inspecţie complexă, şi am rămas impresionată. Ar trebui să-i dau calificativul „Excepţional”. Acum nu mai sunt convinsă că a greşit cu teza şi la vot voi fi împotriva sancţiunii. Vă voi da procesul-verbal de inspecţie să-l citiţi şi să vă convingeţi. (Stă jos şi pentru câteva clipe se face linişte deplină în sală).

ADJUNCTUL (Clocoteşte de mânie şi execută din nou săritura peste cal, în stilul lui caracteristic): Te contrazic, tovarăşa inspectoare. Nu este profesor bun, dacă face asemenea gafe impardonabile.

INSPECTOAREA J.(Aproape că-i ia vorba din gură): Tovarăşe inspector general adjunct, nu vă dau voie să vorbiţi despre profesorul GHE. Puneţi-i în cârcă ce vreţi, spuneţi-i, dacă aveţi dovezi, că este bandit, criminal, hoţ, dar nu-l calificaţi ca profesor.

INSPECTORUL T.: Şi eu am dreptul să-l judec ca profesor pe GHE. Am fost colegi, îl consider prieten şi nu mi-e ruşine s-o spun, dimpotrivă, e o cinste să ai un prieten ca el. De orice poate fi acuzat GHE. – am exagerat voit, fiindcă nu poate fi acuzat de nimic rău -, dar că nu este profesor bun şi un om deosebit nu se poate spune nici în glumă. Vă aduc trei argumente: 1. Când venea GHE la examene, se făcea linişte. Săream pe el toţi să ne lămurească subiectele pe care le aveam neclare; 2. La examenul de socialism pentru gradul I, susţinut la Turda, unii dintre noi ne-am nimerit cu el în sală. Ne-a făcut praf pe toţi; 3. L-am asistat la ore la Săplac în timpul unei inspecţii cu Oţetea şi ne-a impresionat pe amândoi. La şcoala unde funcţionează acum, l-am asistat la o lecţie de literatură cu tema Infirmierul tatei, de Edmondo de Amicis. Am fost fericit că am asistat la o asemenea lecţie, deşi am plâns toată ora. Noroc că am stat în spatele clasei, că le-aş fi transmis şi elevilor starea mea sufletească şi i-aş fi stricat, poate, lecţia. Şi eu sunt de părere că nu trebuie să ne hazardăm să scoatem apă şi din piatră seacă.

ÎNVINUITUL GHE.: Intervin pentru ultima dată şi punem punct situaţiei penibile pe care aţi creat-o. Puteţi să mă sancţionaţi cum vreţi. O puteţi face, fiind mai mulţi cei care ascultă de comanda şefului decât cei care stau pe picioarele lor. Un lucru trebuie să ţineţi minte: dreptul de a fi profesor nu mi-l puteţi lua, iar eu voi continua să lucrez ca şi până acum şi voi fi iubit – accentuez: voi fi iubit – de elevi, chiar dacă le dau şi 4, şi 3, şi 2, încălcând o poruncă ieşită din mintea genială a celor care au condus „căprăria”, voi fi iubit de părinţi, de colegi. Apropo de sintagma „profesor bun”. Are dreptate tovul (Arată spre adjunct), nu sunt profesor bun, deoarece profesorul bun n-a făcut o planşă în toată viaţa lui, profesorul bun nu ştie să folosească un magnetofon sau retroproiector. Când le-a folosit şi el o dată în viaţa lui, şi-a luat servitorul cu el. Modelul unui astfel de profesor îl aveţi aici (Îl arată din nou pe adjunct). Şi în încheierea acestei intervenţii vă spun un vers dintr-o poezie pe care o învaţă elevii dintr-o clasă, care se potriveşte situaţiei în care mă aflu eu. Poezia vorbeşte despre un munte, care este supus tuturor intemperiilor de la vârf până la rădăcină. Ce fac acestea cu el? „Îl spală doar de clisă şi ţărână”, adică îl fac mai curat, mai pur, mai puternic. Am terminat şi din acest moment nu sunt sigur că voi mai spune ceva.

ADJUNCTUL: De unde ştii tu cum folosesc eu aparatura audio-vizuală la lecţii? Ce insinuezi aici? Nu ţi se pare că…?

ÎNVINUITUL GHE.: Nu, nu insinuez nimic. Despre modul în care aţi manevrat aparatura la inspecţia pentru gradul I ştiu tot judeţul. Ce vă ascundeţi după deget? Cine v-a manevrat aparatura când v-aţi susţinut lecţiile pentru obţinerea gradului I?

ADJUNCTUL: Şi ce dacă? Ce te interesează pe tine?

ÎNVINUITUL  GHE.: Nu mă interesează câtuşi de puţin ce faceţi dvs. Nu pot suporta însă când vă aud criticând dascălii că nu ştiu să folosească aparatura audio-vizuală şi n-o folosesc în lecţii. Ştiţi cum este cu „lupul moralist”, de ce veniţi în faţa dascălilor îmbrăcat în manta din piei de oaie? Şi pe dvs, ce vă interesează că am repetat eu o teză cu elevii? Am adus vreun prejudiciu elevilor sau învăţământului? Nicidecum. A fost doar un exerciţiu pregătitor pentru teza pe care urma s-o dau. Şi?

ADJUNCTUL (Enervat, bate cu pumnul în masă, strigând): Destul! Te-ai obrăznicit prea mult. Nu-ţi permit, auzi, nu-ţi permit să fii insolent…

ÎNVINUITUL  GHE.: După ştiinţa mea, „insolent” înseamnă „impertinent”, „neruşinat”, „necuviincios”. Spunând un adevăr, nu cred că înseamnă insolenţă. Este dreptul dvs. să spuneţi ce vreţi, cum este dreptul meu să mai dau drumul la un adevăr. Cei de faţă, adică inspectorii, cadrele didactice care vă cunosc, persoane din conducerea judeţeană de partid, din consiliul judeţean vă consideră total depăşit de situaţie, dar vă ţin aici, considerându-vă descalificat pentru învăţământ. Pe mine personal nu mă interesează, dar să nu intraţi cu cizmele în viaţa mea, că nu vă permit. Aţi înţeles?

ADJUNCTUL (Clocotind de furie): Tovarăşa general, opriţi-l, opriţi-l, că nu ştiu ce-i fac. Nu mai suport. Trebuie să ies puţin, că nu mai suport, explodez. (Iese.)

SCENA  IV

ACEIAŞI, FĂRĂ ADJUNCT

GENERALA: Tovarăşul GHE., ai cam depăşit limita. Trebuie respectată funcţia. Nu uitaţi că este inspectorul general adjunct şi i se cuvine respect.

ÎNVINUITUL  GHE.: Tovarăşa inspector general, vă asigur că ştiu respecta pe oricine merită. Sunt aici inspectori, nu-i numesc, în faţa cărora îmi scot căciula, deşi sunt mai tineri ca mine, nu avem nici aceeaşi specialitate ca să se spună că mă căciulesc, din interes, în faţa lor, dar inspiră respect. Pe când tovul nu cred că ştie care este sensul cuvântului „respect”. Dar să-l lăsăm în plata Domnului. Vă întreb iar pe dvs.: de ce m-aţi adus aici?

GENERALA: De ce aţi repetat teza?

ÎNVINUITUL  GHE.: De ce să n-o repet?

GENERALA: Pentru că n-aveţi voie.

ÎNVINUITUL  GHE.: Cine îmi interzice?

GENERALA: Eu.

ÎNVINUITUL  GHE.: Perfect, dar numai de astăzi încolo. Până acum, nu mi-a interzis nimeni. Trimiteţi o adresă în şcoli, prin care să interziceţi repetarea tezelor şi, dacă veţi mai găsi teze repetate, luaţi măsuri, fiindcă vi s-a încălcat ordinul. Doamna general, credeţi dumneavoastră că eu aş fi lăsat teza în caiet, dacă ştiam că este ilegală repetarea ei? O rupeam, Doamnă, şi-o băgam pe foc. De bună credinţă, eu am lăsat teza acolo pentru a putea face comparaţie între cele două teze. Pe mine m-a interesat elevul şi nimic altceva. Eu am făcut o muncă în plus, m-am autopedepsit, dar n-a contat efortul meu suplimentar, ci elevul. Vă întreb pe toţi, deşi nu-mi veţi răspunde, sau veţi nega: aţi dat lucrări de control la chimie, la fizică, la biologie, la istorie, la matematică etc., la care s-a întâmplat ca elevii să lucreze prost?

(Pauză)

Am înţeles. Ce-aţi făcut în astfel de situaţii? Aţi trecut toate notele proaste în catalog?

INSPECTORUL P.: Cu extemporalul este altceva, nu se compară cu teza! Extemporale poţi da câte vrei, ori teza este una singură pe trimestru.

ÎNVINUITUL GHE.: De ce este altceva? Nici extemporalul nu se dă doar din lecţia de zi, ci se dă după parcurgerea unui capitol, după o sinteză, după unele lucrări de laborator. Teza din ce se dă? Deosebirea dintre o teză la limba română şi un extemporal este că teza cuprinde şi probleme de literatură şi de gramatică. Este mai complexă, dar se dă într-o oră de curs normală.

INSPECTORUL  O.: Şi de ce să nu treci notele slabe în catalog? Tu nu ştii că nota…

ÎNVINUITUL  GHE.: De ce eşti cârcotaş, tovarăşe inspector? Nu mă face să-mi schimb părerile bune pe care le am despre tine. Şi ai grijă să nu te pună şefii pe liber, cu ideile tale liberale.

GENERALA: De ce să-l dăm afară? E unul dintre inspectorii care îşi face cu prisosinţă datoria.

ÎNVINUITUL  GHE.: De ce să-l daţi afară? Vă spun, fiindcă sunteţi nouă în „căprărie” şi n-aţi avut când să vă însuşiţi noua viziune cu privire la notare. Nu l-aţi auzit niciodată pe tovul, care a părăsit sala, şi mai sunt şi câţiva în sală (Îi arată cu degetul), spunând (Imită): „Cine dă nota patru elevului îşi dă propria notă. Aia este nota pentru munca lui.” Nu mai vorbesc de note mai mici, iau foc. Când intră în sala profesorală, se aşază la masă, pun mâna pe cataloage, numără notele mici şi îşi fac numărul.

GENERALA: Tu dai note mici în catalog?

ÎVINUITUL  GHE.: Dacă dau note mici? Cu duiumul. Dar nu este notarea de la 10 la l?

GENERALA: Şi nu te iau la zor inspectorii? Nu-ţi fac şi ţie morală ca la ceilalţi?

ÎNVINUITUL  GHE.: Când pun mâna pe catalog, le spun să nu se uite la limba română, că am inspector de specialitate şi face treaba asta. Dacă nu înţeleg, le iau catalogul din mână.

GENERALA: Şi?

ÎNVINUITUL  GHE.: Şi nu mai zic nimic. Unii înţeleg cum trebuie, că adică nu este treaba lor, alţii strâng la dosar şi mă aşteaptă la cotitură, ca acum. Credeţi că eu le-am făcut vreun rău inspectorilor de-aici? Da de unde! Dimpotrivă, cei care au venit în inspecţie la Săplac, pe vremea când eram director, au fost primiţi bine, am stat la un pahar de vorbă, am glumit, am spus bancuri, ne-am despărţit cu strângeri amicale de mâini. Cu unii am fost şi la unele chefuri şi ne-am simţit bine împreună. Dar, mărunţişurile astea şi îndemnurile nu dezinteresate ale tovului care a plecat, au făcut să se ridice împotriva mea. Eu nu le port pică chiar dacă vor ridica mâna pentru a fi sancţionat. Va fi o dovadă de laşitate, iar omul este cea mai laşă fiinţă dintre câte au fost zămislite pe pământ.

GENERALA: De ce n-ai cerut voie directorului?

ÎNVINUITUL  GHE.: Directorul meu are merite incontestabile ca director, ca profesor, ca ex-şef de „căprărie”. Ca om, are lipsuri la fel de incontestabile. Seamănă cu tovul, crede că i se cuvine totul, că subordonaţii trebuie să i se supună fără să crâcnească, să-i lustruiască papucii, să-l scuture de scame. Când am intrat în şcoala pe care o conduce de ani buni, a încercat să mă transforme în secretarul său particular, adică să-i fac planul de muncă, să-i fac planificări, informări, toată scriptologeala. Fiindcă    n-am acceptat, nu mă iartă. Păi dacă eu aş fi fost director, şi GHE. ar fi fost subordonatul meu, credeţi că inspectoarea ar fi plecat din şcoală cu gândul să-l raporteze şi să fie pus în discuţia dvs.?

GENERALA: Şi ce-aţi fi făcut?

ÎNVINUITUL  GHE.: Chiar vreţi să ştiţi?

GENERALA: Sigur. Nu numai eu, ci şi ceilalţi?

ÎNVINUITUL  GHE.: I-aş fi cerut să dovedească, concret, pe ce bază consideră că a greşit. Nu judecăm oamenii după păreri personale, ci, şi învăţământul se conduce după legi, regulamente, ordine.

GENERALA: Vedeţi că nu există aşa ceva. Atunci?

ÎNVINUITUL  GHE.: I-aş fi interzis să mai discute problema.

GENERALA: Şi dacă n-ar fi ascultat?

ÎNVINUITUL  GHE.: Aş fi luat tezele, aş fi luat totul asupra mea, aş fi acuzat-o de abuz în serviciu şi, dacă n-ar fi ascultat nici atunci, aş fi dat-o afară din şcoală.

GENERALA: În cazul tău n-ar fi fost abuz în serviciu?

ÎNVINUITUL  GHE.: Nu. Directorul are obligaţia să-şi protejeze dascălii, chiar împotriva superiorilor. Iar spun ceva ce n-o să vă convină. Inspectorii cred, cu mici excepţii, că sunt deasupra tuturor, dar uită, repet, uită, că într-o şcoală nu pot intra chiar cum vor ei. Nici nu au voie să intre în şcoală până nu trec pe la un cabinet, pe la alt cabinet, să-şi declare intenţiile cu care se duc în şcoală etc. Păi credeţi dvs. că i-ar fi permis cineva să intre în şcoală cu intenţia de a se răzbuna pe profesorul GHE.? Ar fi trimis-o înapoi să vă raporteze. Directorul meu nu este în stare să facă aşa ceva.

GENERALA: Şi totuşi, trebuia să ceri voie directorului.

ÎNVINUITUL  GHE.: De clasele şi disciplina pe care o predau răspund eu. Nu permit nimănui să se amestece, nici măcar ministrului. I-am spus şi inspectoarei – e aici şi poate confirma . Am fost avizat că a venit pornită împotriva mea şi…

GENERALA: Cum avizat? Cine te-a avizat?

ÎNVINUITUL GHE.: Cine, nu vă spun, dar vă spun cum s-a întâmplat. În ziua cu pricina, aproape de 7,30, intră în sala profesorală un ins, agitat, gâfâind: „ – Salut, GHE! Îţi spun telegrafic: este inspecţie în şcoală doar pentru limba română, de fapt, pentru tine. Ce-are, măi, inspectoarea cu tine? Mă duc să nu se simtă lipsa mea.”

Peste câteva minute sunt chemat la direcţiune. Intru şi dau ochii cu cei care veniseră. Nici nu am timp să-i salut ca lumea, doi dintre ei îmi erau prieteni, că mă ia în primire inspectoarea: „- Tu eşti GHE.?” Da, i-am răspuns. Nu mi-a plăcut întrebarea, fiindcă ne cunoşteam de la examenul de gradul II, când spuneam bancuri cu Bulă, aşteptând intrarea la examene. Discuţia continuă:

EA: Câte ore ai?

EU: Cinci.

EA: Forte bine, eşti al meu. Te poţi duce.

EU: Un minut, tovarăşa inspectoare, e bine să ştiţi: cabinetul de limba română este lângă direcţiune. Eu aştept copiii la uşă sau în clasă, deci intru la fix în clasă şi nu aştept pe nimeni. După mine, în clasă, nu intră nimeni. Şi încă ceva: dacă vreţi să faceţi ceva cu elevii, să le daţi teste, să-i întrebaţi ceva, să le verificaţi caietele de teme pentru acasă etc., faceţi doar prin mine. Acum am plecat.

GENERALA: Şi aşa a făcut?

ÎNVINUITUL  GHE.: Da, spre cinstea inspectoarei. A intrat împreună cu mine în clasă sau a aşteptat ora următoare în clasă, eu trebuind să merg să schimb catalogul. O singură dată a încercat să nu fie de acord cu mine şi…

GENERALA: Şi ce s-a întâmplat?

ÎNVINUITUL  GHE.: La sfârşitul unei ore, la clasa a V-A, zice: „ – Puneţi maculatoarele pe bănci!” Copiii n-au făcut nicio mişcare, şi-au îndreptat privirile spre mine.

EU: Nu, copii, voi ştiţi că profesorul vostru nu corectează maculatoarele, ele fiind instrumentele voastre de lucru, pe care vă permiteţi să faceţi ştersături, corecturi, să scrieţi mai neglijenţi, să vă mai jucaţi etc., puneţi pe bancă caietele de teme.

EA: Nu-mi trebuie caietele de teme.

EU: Atunci, mergem.

ÎNVINUITUL  GHE.: Am ieşit şi gata, asta a fost. Am dreptate, tovarăşa inspectoare?

INSPECTOAREA: Exact aşa s-a întâmplat.

GENERALA: Voi v-aţi împăcat bine în timpul inspecţiei. Aşa se vede. Tu ţi-ai văzut de treabă, ea şi-a văzut de treabă, nu?

ÎNVINUITUL  GHE.: Cu mine, numai cine nu vrea să se împace bine, acela nu se împacă. Aşa este, ne-am împăcat bine. Eu am păreri foarte bune despre inspectoare, profesional vorbind, ca om însă am rezerve serioase. Ca OM eu cred că nu trebuie niciodată să accepţi ca cineva, indiferent ce rang ar avea, să te asmută împotriva altuia, cum a făcut inspectoarea, şi să te repezi asupra lui cu ghearele şi să-l sfâşii.

INSPECTOAREA: Eu am făcut aşa ceva?

ÎNVINUITUL  GHE.: Haideţi să nu intrăm în detalii, că nu vă sunt favorabile.

GENERALA: Nu cred că aveţi argumente.

ÎNVINUITUL  GHE.: O să recunoaşteţi, tovarăşa inspectoare?

INSPECTOAREA: Spune şi vom vedea.

ÎNVINUITUL  GHE.: 1. Inspecţia a fost făcută la comanda tovului; 2. Mascarada de acum a fost organizată la comanda tovului; 3. Aiureala cu notele vine tot de la tovul, care n-a mai pus  o notă în catalog de vreo 30 de ani; 4. Inspecţia făcută la Săplac cu prilejul susţinerii lucrării de gradul I de către nevasta mea a fost făcută în felul acela tot la comanda tovului şi a unei analfabete cu funcţia de secretar de comitet comunal de partid. Pentru asta nu vă iert niciodată, nici dacă aţi da ocol judeţului în genunchi şi la fiecare pas aţi cere iertare.

GENERALA: Şi cu ce au păcătuit aşa de tare?

INSPECTORUL B.: Să nu ne mai spună nimic, că ne-am săturat. Nu vedeţi că lui nimic nu-i place? Numai cum vrea el.

INSPECTORUL O: Ba să spună, de ce să nu spună?

INSPECTORUL F.: E timpul să ne oprim.

INSPECTORUL M.: Să nu ne oprim. În fond noi l-am adus aici. Ne cunoaştem şi noi mai bine. Nu vom mai găsi pe cineva să ne spună verde-n faţă ce gândesc oamenii despre noi. Am intrat în horă, cu voia noastră, trebuie să jucăm.

VOCI: Să zică, să zică.

VOCI: Să nu zică! E destul! Gata!

GENERALA: Continuă, tovarăşe GHE, dar să ştii că, dacă nu este drept, îţi înrăutăţeşti situaţia.

ÎNVINUITUL GHE.: Cel mai urât lucru, o crimă, este atunci când, neavând curaj să loveşti direct în cine ai vrea, loveşti indirect, în ceea ce are acesta mai drag, mai sfânt. Este o dovadă de cea mai josnică laşitate. Tovul avusese cu mine o ciocnire dură… (Se deschide uşa şi intră adjunctul).

ADJUNCTUL (Calmat. Se îndreaptă spre locul lui): Îmi daţi voie să revin şi eu. (Se aşază.)

GENERALA: Chiar la timp, căci se discuta despre tine. Poftiţi, tovarăşe GHE.

ÎNVINUITUL  GHE.: Continui. Avusesem cu tovul (În priveşte cu o privire cruntă) o ciocnire dură la şcoală, cu martori, şi l-am avertizat să mă lase în pace. M-a lăsat pe mine un timp şi s-a aruncat asupra soţiei. Uneltele? Inspectoarea şi o analfabetă, care îndeplineşte o funcţie de partid. Ocazia? Inspecţia de gradul I. Ce s-a întâmplat acolo? N-o să vă puteţi minuna destul şi n-o să vă vină să credeţi că sunt oameni de aceştia, care conduc destinele învăţământului. S-a întâmplat ceea ce nu poate concepe mintea omenească. Lucrurile mergeau bine, că este profesoară bună, dar trebuia să iasă rău, eventual să fie picată la inspecţie. Inspectoarea, aici de faţă, a ochit ea un copil handicapat psihic şi fizic, stătea în prima bancă singur, nici nu auzea, nici nu vedea bine, cu gura puţin strâmbă, fără o ureche din naştere şi, în timpul orei, se scoală din bancă, se duce la el şi zice:

EA: Bă, ia citeşte şi tu ceva!

COPILUL: Ha?

EA: Citeşte. Uite aici, pe carte.

COPILUL: Ha?

Îşi dă seama că n-are cu cine sta de vorbă. Îşi aruncă ochii pe catedră şi vede un DEX. Găseşte de cuviinţă să mai pună o întrebare.

EA: Ce culoare are cartea asta?

Vă spun eu: este o culoare nedefinită, şi o rog eu pe inspectoare s-o numească acum, în faţa dumneavoastră.

INSPECTOAREA (Pauză. nu zice nimic. Ridică din umeri.)

ÎNVINUITUL GHE.: Vedeţi? Şi trage concluzia, pe care o comunică în faţa clasei, s-o audă comisia, elevii. Şi asta la prima oră, ca să dea tonul şi să-i ia maul, cum zic oltenii. Vedeţi ce scenariu diabolic au pus la cale cei doi?! Noroc că profesoara este făcută dintr-un aluat bun, este foarte echilibrată, nu se pierde cu firea, continuă lecţia ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi-o duce la capăt. Contrar aşteptărilor celor care au imaginat scenariul, elevii s-au mobilizat exemplar şi totul a mers de minune.

În pauză, preşedintele comisiei, un profesor universitar de la Cluj, a întrebat-o pe profesoară dacă i-a permis inspectoarei să intervină în timpul orei. El n-a mai văzut aşa ceva, dar să nu se teamă, să lucreze cu elevii, în continuare, cum ştie, să fie tot timpul cu zâmbetul pe buze, că ea nu se va mai amesteca în oră. Aşa a făcut şi i-au mers lecţiile strună, iar la sfârşit nu mai conteneau cu laudele. Şi totuşi, trebuia să pună inspectoarea şi cireaşa pe tort, să încerce s-o mai umilească şi în faţa altei persoane. A aşteptat până a venit secretara comitetului comunal de partid – tot găselniţa tovului – ca să asiste la discuţii. Cine era tipa? Analfabeta de care am pomenit, fostă colegă de liceu cu profesoara, de mai multe ori repetentă şi fără să-l termine. Trebuia să fie umilită în faţa acestei creaturi. Trebuia ca aceasta să-i spună că refuză sarcini de partid şi de stat, că nu face de serviciu la telefonul consiliului popular de la centru de comună.

GENERALA: Şi face?

ÎNVINUITUL GHE.: Nu. Şi nici nu va face, pentru că nu intră în sarcinile de serviciu ale profesoarei. În timpul ei liber face ce vrea. Cum să-şi ia de mână trei copii, să meargă, pe jos, până la centrul de comună, câţiva km, pe ploaie, pe ninsoare, pe ger, şi să vină înapoi, noaptea, tot pe jos. Şi pentru ce? Să păzească un telefon?

GENERALA: De ce cu copiii? Tu ce faci?

ÎNVINUITUL GHE.: Eu vin acasă târziu de multe ori, fiind navetist şi având acţiuni şi după-masă. Am şi alte treburi pe care trebuie să le rezolv. Deşi nu dau socoteală despre ce fac în timpul meu liber, vă spun, că nu-mi este ruşine cu ce am făcut. Câţiva ani în şir, am lucrat la casa în care ne-am mutat de curând. În familie, noi ne-am împărţit responsabilităţile şi de aceea nu stau cu copiii când am ceva important de făcut pentru casă şi familie.

GENERALA: Şi cum s-a terminat examenul? A ratat?

ÎNVINUITUL GHE.: Nu. Dar a fost umilită. Nişte neica nimeni iau gradul I cu nota 10. Sunt exemple şi aici, însă nu le numesc. Ei i-au dat 9! De ce? Pentru că, pe lângă faptul că este o profesoară foarte bună – s-a convins şi inspectoarea, pe linie culturală cu elevii şi adulţii a obţinut atâtea medalii de aur, că ar putea fi suflată în aur, că desfăşoară activitate de cercetare şi are în pregătire nişte lucrări valoroase, că oamenii o admiră şi o preţuiesc, că este o mamă şi o soţie exemplară? De ce? Că aşa găseşte de cuviinţă tovul să lovească în mine? De ce? O săptămână de zile a plâns continuu! Podideşte în plâns şi acum când îşi aduce aminte!

Astăzi m-aţi adus pe mine să mă umiliţi? Nu vedeţi că n-aveţi nimic împotriva mea? V-aţi lăsat prostiţi de un ins care n-a făcut nimic pentru învăţământ. Ţine ocupat un scaun pe care nu merită să stea. Uneori mintea nu-l mai ajută, o ia aiurea…

ADJUNCTUL (Sare în picioare): Tovarăşa general, mă judecaţi pe mine sau pe el? Opriţi-l! Opriţi-l că iar mă scoate din sărite! Opriţi-l că nu ştiu ce sunt în stare să-i fac!

GENERALA: Tovarăşe GHE., fiţi mai ponderat, mai ponderat…

ÎNVINUITUL  GHE.: Nu, Doamnă, că el m-a adus aici. V-aş ruga chiar să ieşiţi toţi afară şi să rămân numai cu el, să văd ce-o să-mi facă. Vă asigur că-şi va spune toate păcatele.

ADJUNCTUL. Ce, ai de gând să mă baţi?

ÎNVINUITUL GHE.: Nu. Te baţi singur de toţi pereţii ăştia, de mese, de scaune, de podea, cu capul şi, la fiecare izbitură, vei zice: „ – Fi-mi-ar capul al dracului, cine m-a pus să mă iau de omul acesta?”

ADJUNCTUL (Îşi prinde capul cu mâinile): Nu mai suport!… Mă duc iar afară… (Pleacă spre uşă.)

ÎNVINUITUL GHE.: Du-te învârtindu-te şi să nu te mai întorci. Să vii când te-oi chema eu! (Nervos, către cei prezenţi): Cred că trebuie să punem punct. Faceţi cum v-aţi înţeles. Sancţionaţi-mă, deşi n-aveţi niciun motiv. Vă asigur că nu voi fi cel sancţionat. Aş putea să trec în aripa cealaltă a clădirii, la un tov mare, şi totul ar îngheţa aici, şi acum. Încă v-aţi mai cere şi scuze. Nu mă duc, fiindcă şi acesta are o slăbiciune omenească pentru cineva de aici (Face o scurtă pauză şi apoi îşi îndreaptă privirea spre generală), poate prea omenească, care îi cam întunecă uzul raţiunii şi-l face să uite patul conjugal. Astăzi, voi aşterne totul pe hârtie şi mâine voi trimite la Bucureşti. Vă spun ca să ştiţi şi să nu ziceţi că umblu cu pârâtul. V-am rugat să nu începeţi, v-am rugat să vă opriţi, dar n-aţi vrut. Vă las să deliberaţi şi plec. Plec cu un gust amar, mai amar ca fierea. Cu toate acestea, faţă de cei care sunteţi acum în sală, eu mă voi comporta ca şi până acum, indiferent de ce aţi zis. Voi nu mi-aţi dovedit că am greşit, eu vă voi dovedi. Cu inima deschisă, vă spun la revedere. Să nu mă priviţi ca pe un duşman! (Iese.)

ACTUL  IV

SCENA  I

GHE., ELEVI

GHE. (Iese de la oră, cu catalogul sub braţ, se îndreaptă spre sala profesorală. Se adresează unui elev de serviciu): Ştiţi ce aveţi de făcut: pe coridoare linişte, în clase linişte. Fiecare elev să treacă la locul lui. Mă duc să pun catalogul şi vin la voi.

UN ELEV: Nu este cazul, ne descurcăm noi. Dacă vor fi probleme, ceea ce nu credem, vă anunţăm.

GHE. (Vesel, văzând-o pe Codruţa că vine spre el): Ei, dacă este şi Codruţa aici, sigur totul va fi bine. (Râde.)

CODRUŢA: Eu nu sunt de serviciu astăzi, dar dacă trebuie să fac, nu este nicio problemă. Nu de asta vin la dumneavoastră, ci m-a trimis tovarăşul director să vă spun să mergeţi până la dânsul, acum.

GHE.: Mulţumesc, Codruţa. Du-te liniştită în clasă, că băieţii se descurcă cu serviciul. Pun catalogul şi mă duc la director.

CODRUŢA: Dacă vreţi, duc eu catalogul în sala profesorală, ca să nu mai coborâţi şi să urcaţi.

GHE.: Bine. Poftim catalogul. Pune-l la locul lui. Mulţumesc, Codruţa.

CODRUŢA: Nu aveţi pentru ce, fac lucrul acesta din plăcere.

SCENA  II

DIRECTORUL, GHE.

DIRECTORUL: Ai venit? Ce-ai visat azi-noapte? Mai ţii minte?

GHE.: Nu ţin minte. Cred că nici nu visez, n-am timp să visez.

DIRECTORUL: Cum aşa? Eşti tânăr. Măi băiatule, visează şi cu ochii deschişi. Te lasă Margareta să nu visezi?

GHE.: Viaţa-i grea, domnule director, şi, ca să treci prin ea, trebuie să faci eforturi extraordinare, iar satisfacţii sunt puţine.

DIRECTORUL: Hai, că nu ai motive să te plângi. Te-ai mutat în casă nouă, o casă frumoasă, ai o familie minunată, cu slujba te împaci bine, toţi aici te iubesc.

GHE.: Aveţi dreptate, dar ştiţi cum arată o zi de-a mea de lucru? Să vă spun eu: mă scol la 5,15, la 6,00 plec la autobuz, ajung la 6,30 la slujbă, la 14,00 sunt acasă, mă schimb, mănânc, stau să fumez o ţigară după masă şi iau sapa pe umăr şi plec pe tarlalele ceapeului şi-o trag de coadă până se întunecă. Şi asta ca să putem trăi. Şi-mi chinui şi nevasta, şi copiii. Şi când te gândeşti că nu pot să-mi cumpăr o pâine din oraş. Ar fi multe se spus, dar nu de asta m-aţi chemat aici.

DIRECTORUL: Ai dreptate, nu de asta te-am chemat. Mi-au telefonat de la Inspectorat că, în urma contestaţiei făcute, a venit un inspector general, Săvulescu parcă îl cheamă, şi vine la şcoală la ora 13,00. Trebuie să convocăm o şedinţă de catedră, să fie prezenţi toţi colegii.

GHE.: În sfârşit, după „lupte seculare” care au durat aproape un an de zile, iată visul meu împlinit. Domnule director, am o rugăminte: vă rog să telefonaţi şi să le spuneţi că, dacă lipsesc de la această întâlnire cei care şi-au bătut joc de mine, adică inspectoarea şi generalii, să nu vină, că nu stau de vorbă cu el. Se poate duce înapoi la Bucureşti, că va veni cel care vrea să afle adevărul şi vrea să facă dreptate. Eu mă duc, că sună. (Se îndreaptă spre uşă.)

DIRECTORUL: Bine, le spun. Ai de gând să…

GHE.: N-am de gând să fiu belicos, ci vreau să-i văd stând cu capul plecat şi să le fie ruşine. Atât:

DIRECTORUL: Bine. Du-te. Ţi-am mâncat pauza…

GHE.: Vor să-mi mănânce alţii zilele, dar nu-i voi lăsa. Le voi înfunda altceva pe gât.

DIRECTORUL (Râzând): Scrie anunţul pe tablă şi vorbeşte cu colegii. Eu zic să mai vină şi alţii, dacă şi tu vrei.

GHE.: Cum vreţi dumneavoastră. M-am dus. (Iese.)

SCENA  III

GHE., COLEGI

P.: GHE., vezi ce scrie pe tablă?

GHE.: Ştiu. Eu scrisei.

MARA: Ai auzit de inspectorul acesta?

GHE.: Îmi spuse directorul că-l cheamă  Săvulescu. Dacă are prenumele Dumitru, este autorul manualului de clasa a VIII-a, de literatură. Altceva nu ştiu. Vom vedea.

A.: Ai grijă, GHE., că acesta este sudist, la coadă cu –escu, şi vine să te…, ştii tu cum se zice. Ar trebui să ne iei şi pe noi, să-i vorbim noi ardeleneşte şi-l lămurim noi.

ST.: Ca-n bancul cu piuneza. (Râde.)

DOAMNA T.: Ia spune, St., bancul.

ST.: Păi, cică la o şedinţă participau delegaţi din toate regiunile ţării. Un oltean pus pe şotii, dă în buzunar peste nişte piuneze şi se gândeşte să le folosească, să se distreze puţin. Pune una pe scaunul unui moldovean. Acesta se aşază, se înţeapă, sare în sus, vede piuneza, o ia, se uită la ea şi o bagă în buzunar. Pune alta pe scaunul unui oltean. Se aşază, se înţeapă, sare în sus, vede pioneza, o ia, trage o înjurătură şi o aruncă. Pe-a treia o pune pe scaunul unui ardelean. Se înţeapă, se ridică, vede piuneza, o ia, se uită la ea şi o pune la loc, spunând: „Dacă trebe, trebe”.

C.: Ghe., dacă vrei, venim toţi la şedinţa asta şi te potcovim noi.

GHE.: Nu cred că este cazul. Vom face noi faţă, iar dacă vreţi, puteţi să participaţi, că nu vă vor da afară. De fapt, lucrurile sunt lămurite, sper, datorită celor vreo patru scrisori pe care le-am trimis şi care, până la urmă, i-a determinat să trimită pe cineva pe teren. Vin în fieful meu, am mingea ridicată la plasă, dacă nu voi şti să folosesc ocazia, nu merit să câştig.

SCENA  IV

ACEIAŞI, DIRECTORUL

DIRECTORUL (Intră în sala profesorală cu un caiet în mână): Aici sunteţi toţi? Bine, că trebuie să pice din clipă în clipă. Mi-au telefonat că au plecat spre noi.

P. Putem sta şi noi? Vreau s-o văd, dacă vine, pe fosta mea colegă de facultate şi să-i arăt obrazul, dacă se va ţine băţoasă. Da nu-i este ruşine să se ia de un profesor ca GHE.? Ea ştie cine este GHE.?

DIRECTORUL: Puteţi să staţi, că este colegul vostru, dar am vrea să evităm o stare conflictuală, că nu face bine nimănui. Dacă va fi cazul, discutaţi civilizat, principial, că are mai mult efect. Ştii tu zicala cu „Vorba dulce mult aduce”. Adică ne orientăm la faţa locului, nu sărim tam-nisam la ei. Şi GHE. va fi calm, aşa cum ştie el să fie.

MARA: Ba eu o să sar, dacă vor veni porniţi împotriva lui şi-şi vor susţine ideile tâmpite pe care le-au susţinut cu prilejul inspecţiei. Dumneavoastră n-aţi fost de faţă, dar să fi auzit-o pe inspectoare cum spunea că ea face legea, ca şi când noi am fi nişte ciumeţi, nişte troglodiţi, nişte inşi care au picat acum din nori şi nu ştim pe ce pământ trăim.

DIRECTORUL (Către GHE.): Atunci i-ai spus de Ludovic al XIV-lea?

GHE.: Atunci.

DIRECTORUL: Şi ea cum a reacţionat?

GHE.: Păi, n-a mai zis nimic, mai ales când am făcut gestul ală cu mâna, urât, recunosc, dar a pornit instinctiv, şi i-am mai luat şi caietele , şi-a dat seama că nu poate întinde coarda mai mult. Clocotea de ciudă, dar şi-a băgat coada între picioare.

DIRECTORUL: Eu cred că va fi bine. Ne orientăm la faţa locului. Să vedem cum pune problemele şi inspectorul general din Minister. Stăm aici sau mergem într-o sală de clasă?

A. Stăm aici. Ore nu mai sunt, nu ne deranjează nimeni. E şi sala mai mică, mai intimă, o să-i simţim mai bine cum le tremură fundul.(Ilaritate. Toţi râd.)

P. O zise şi A.! Când zice el una, apoi zice, nu se încurcă.(Continuă să râdă.)

A.: Hai să mai zic una, dacă vă luaţi de mine. Domn director îşi luă caietul. Acolo este „pictat” şi GHE.?

DIRECTORUL (Gustă gluma): Măi A., toţi sunteţi „pictaţi” aici. Unii, însă, cum eşti tu, de pildă, au caricaturi făcute.

A.: Ei, lăsaţi că pun eu mâna pe el şi vă fac şi eu o caricatură lângă a mea. (Se aud bătăi în uşă.)

SCENA  V

ACEIAŞI, INSPECTORUL GENEAL, INSPECTOAREA, INSPECTORUL B.

DIRECTORUL Da. (Fiind lângă uşă, deschide uşa şi-i pofteşte să intre): Poftiţi. Vă aşteptăm aici.

INSPECTORUL GEN. (Cuprinzând sala cu privirea): Bună ziua şi bine v-am găsit. Eu sunt D. S., inspectorul general din Minister. Pe cei doi însoţitori ai mei îi cunoaşteţi.

GHE. (Calm): Plus doi ar trebui să fie. Foarte importanţi pentru mine şi pentru lămurirea problemei pentru care aţi venit: şefa şi adjunctul.

D. S.: Înseamnă că dvs. sunteţi colegul pentru care am venit.

GHE.: Eu.

D. S.: Daţi-mi voie, stimate coleg, să-i cunosc pe toţi colegii, că s-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată şi e bine să rămânem cu o amintire plăcută. (Dă mâna  cu toţi, doamnelor le sărută mâna, spre surprinderea tuturor, fiindcă doar cu puţin timp în urmă, dascălii fuseseră ameninţaţi cu desfacerea contractului de muncă dacă mai salută cu „sărut mâna”). Şi-am ajuns la tovarăşul GHE. Aici mă opresc. Haideţi să ne aşezăm. (Îşi deschide geanta şi scoate nişte hârtii).

GHE.: Numele dvs. corespunde cu cel al autorului manualului de lecturi literare pentru clasa a VIII-a. Dvs. sunteţi?

D. S.: Eu. Vreţi să-mi spuneţi ceva despre el?

GHE.: Doar că este foarte bun. Atât.

D. S.: Mulţumesc. Şi eu o să vă aduc nişte laude, dar mai târziu. (Se ridică în picioare): Tovarăşe director, stimaţi colegi, am venit de la Minister să rezolv o contestaţie. Ştiţi cu toţii despre ce este vorba şi nu mai relatez eu întâmplarea. Pe drum, m-am tot gândit şi-am încercat să schiţez un scenariu după care să se desfăşoare întâlnirea mea cu dumneavoastră, dar n-am găsit o formulă care să-mi convină. Aşa că vom proceda simplu. Ce ziceţi, tov. prof. GHE.?

GHE.: Domnule inspector general D. S., eu am zis în cele patru scrisori, pe care le-am trimis pe adresa Ministerului şi în urmă cărora aţi venit aici.

D. S. (Îl prinde de mână, semn că îl întrerupe şi trebuie să tacă. Către asistenţă): Pentru aceste scrisori merită felicitat. Sunt modele de scrisoare şi, dacă n-ar fi prea lungi şi n-ar conţine ceea ce conţin, ar putea fi date ca modele în manuale. Şi sunt impecabile şi sub aspectul caligrafiei, al punctuaţiei, al vocabularului, al expresivităţii şi proprietăţii termenilor. Nicio virguliţă nu este pusă greşit, niciun cuvânt nu este plasat fără rost. Înţelegeţi? Continuaţi.

GHE.: Fiindcă eu am zis, aştept să ziceţi dumneavoastră şi să zică ei. Aşteptarea mea este clară. Vreau să aud prin gura dvs. părerea Ministerului: că  n-am greşit, că alţii au interpretat greşit ceea ce eu am făcut, iar aceştia să-şi ceară scuze şi să mă lase în pace să-mi fac treaba de dascăl. Este aici domnul director, care mă cunoaşte de peste 20 ani, sunt aici colegii de catedră şi dintre ceilalţi, de alte specialităţi, cu care lucrez de ani buni, să spună dacă eu am făcut probleme activităţii din şcoală. Am cerut să fie prezenţi şefii, căci ei sunt pionii principali. Să mă explic. Inspectorul B., de faţă, n-are nici în clin, nici în mânecă cu mine. Inspectoarea a fost instrumentul prin care adjunctul şi-a pus în practică mârşăvia. Ea, însă, şi-a spălat din păcate în şedinţa în care am fost sancţionat, cerând, la un moment dat, să fie trecută alături de mine şi judecată mai aspru, fiindcă ea a greşit faţă de un profesor de limba română şi faţă de un om.

D. S.: Am înţeles că aţi încercat să-i faceţi să înţeleagă că n-aţi greşit.

GHE.: Ca pe Dumnezeu i-am rugat să punem capăt mascaradei înainte de a începe, pentru că n-am făcut nicio greşeală. Şi le-am adus argumente imbatabile. Toţi erau montaţi împotriva mea: şi jurista, şi inspectorii de alte specialităţi, care nu ştiu nimic despre prof. GHE, şi generala, care până atunci nu ştia de existenţa mea. De ce este plătită o juristă? Ca să nu cunoască regulamentul şcolar şi legislaţia şcolară? O cunoaşte, dar i s-a cerut să n-o cunoască. Am apelat la Minister, întrebând ce-am greşit, domnule D. S.?

D. S.: Tov. profesor, o să vă răspund până la urmă. Mai întâi, vă spun un adevăr. Nu toţi inspectorii sunt cei mai buni profesori. Unii sunt, dar cei mai mulţi, nu. Ştie toată lumea că cel mai bun profesor de limba şi literatura română din judeţul Alba este profesorul Bota Ioan de la Şcoala X. Dar Bota I. nu vrea să fie inspector, cu niciun preţ. Nu-l poţi aduce pe cel mai bun, îl aduci pe cel care îl găseşti, pe cel care vrea.

GHE.: Atunci să-şi vadă de treaba lor. La Inspectorat, este o armată de inspectori, dar treburile nu merg prea bine. Şi din cauza lor. Nu intru, însă, în amănunte. Unii dintre ei fac un mare deserviciu învăţământului prin felul lor de a fi, prin aroganţă, prin atitudinea lor de atotştiutori. În loc să-şi apropie dascălii, îi îndepărtează. Nu-şi dau seama că interesele noastre sunt comune, că relaţiile dintre noi trebuie să fie de colegialitate, de sinceră colaborare. Intrarea inspectorului într-o şcoală trebuie să conducă la găsirea unor căi pentru înviorarea activităţii, nu să aibă alte obiective obscure.

D. S.: Cum ar fi? Daţi-mi nişte exemple.

GHE.: Cel mai bun exemplu este situaţia mea. Sunt aici domnul director, o parte din colegi, pot aduce o sută de părinţi, de elevi chiar şi, dacă unul singur spune că GHE. nu-şi face datoria, eu plec din învăţământ. Sau dacă dai nota 4 elevului, n-ai nicio valoare, aia este nota muncii tale. Nu corectezi maculatoarele, nu faci nimic, nu contează că ai toate temele corectate, că faci inventarul greşelilor, că notezi temele. Te judecă pentru lucruri care n-au nicio legătură cu învăţământul: că nu se îndeplineşte planul la contractări, adică nu contractează ţăranii porci şi alte animale, că nu păzeşti telefonul consiliului popular, că…

D. S.: Iartă-mă, tovarăşe coleg, dar mi se pare că exageraţi sau vreţi să glumiţi cu mine.

GHE.: Vă miraţi? Nu vă vine să credeţi? Este aici inspectoarea, poate spune dacă exagerez sau nu. Soţia mea urma să fie picată la inspecţia de gradul I, pentru că nu face de serviciu la telefonul consiliului popular.

D. S.: Cine a dat dispoziţii în acest sens?

GHE.: Cine a asmuţit-o şi asupra mea. Dar, ca să nu mai lungim vorba aici şi să n-o punem în postura neplăcută de a mărturisi în public, staţi de vorbă cu ea şi sunt sigur că veţi afla lucruri de care vă veţi minuna şi mai tare.

D. S.: Aşa voi face. Acum, explicaţi cum este cu repetarea tezei, fiindcă am înţeles că pentru teză aţi fost sancţionat..

GHE.: Este o falsă problemă. Nu este vorba despre nicio repetare a tezei, dar i-am lăsat să facă fel de fel de interpretări, pentru că nu erau interesaţi să afle adevărul. Nu m-au găsit cu nimic rău la inspecţie, o să vă spună inspectoare şi o să citiţi şi procesul-verbal de inspecţie, o să vedeţi şi calificativul, şi s-au agăţat, ca înecatul, de un fir de iarbă. Domnule inspector general, eu fac pregătire pentru teză şi rezolv cu elevii subiecte similare cu cele pe care le dau la teză. Ce este rău în asta?

D. S.: Nu este rău, dimpotrivă, mi se pare logic să faceţi aşa.

GHE.: Aceste exerciţii le făceam, de obicei, pe maculatoare. Ei, de data aceasta, le-am făcut chiar pe caiete, şi de ce trebuie să fiu judecat pentru că am procedat aşa?

D. S.: Păi, aţi scris „Lucrare scrisă la…”

GHE.: Dar nu se scrie aşa? Elevul nu trebuie să ştie că aşa se scrie? Acest exerciţiu serveşte ca model şi pentru aşezarea în pagină a lucrării.

INSPECTOAREA: De ce le-ai corectat şi le-ai notat?
GHE.: Cine mă opreşte să fac treaba asta? Cine mă opreşte să nu măsor munca elevilor mei? Cine mă opreşte să gândesc?

D. S.: Nimeni. Şi nu le-ai spus şi lor ce ne spui nouă, acum?

GHE.: Am încercat. Şi aici, şi la judeţ, dar nu m-a ascultat nimeni. N-am auzit decât: „Te-am prins!”; „Ai încălcat regulamentul”; „Ai greşit  şi trebuie să te sancţionăm”. Toţi. Şi inspectorii care n-au dat o teză de când erau elevi ei. Ziceam că am greşit, că aşa li se comandase.

D. S.: Da. Am înţeles. Acum să vă dau răspunsul pe care îl aşteptaţi. Din păcate, nu sunt cel care decide. Eu am venit să verific în ce măsură cele semnalate în scrisori sunt veridice. Şi m-am convins că sunt reale şi, din punctul meu de vedere, aveţi dreptate. Aceasta este concluzia pe care o voi consemna în raportul pe care îl voi înainta compartimentului de resort din cadrul Ministerului, care va decide. Voi mai sta de vorbă cu tov. director şi cu inspectoarea şi voi pune punct. În încheiere, îmi permit, stimate coleg, să vă dau un sfat. Nu este bună atâta încrâncenare. Ştiţi despre ce este vorba.

P. (Se ridică în picioare): Pot spune şi eu două vorbe? Aţi amintit de încrâncenare. Colegul meu este foarte încrâncenat când este lovit în ceea ce are el scump, în ceea ce crede din adâncul fiinţei lui. Încolo este ca pita cea caldă, ca leacul pe care îl pui la rană. Este în şcoala noastră de câţiva ani. Este iubit de toţi: colegi, elevi, părinţi pentru ceea ce este, pentru ceea ce face. Atât am vrut să spun şi sunt în asentimentul colegilor. E bine să ştiţi şi părerea noastră.

D. S.: Mă bucur să aud şi părerea colegilor. O mai întreb pe inspectoare cum s-a comportat GHE. după întâmplarea aceasta neplăcută?

INSPECTOAREA: Ireproşabil.

D. S.: Adică?

INSPECTOAREA: Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

D. S.: Tot n-am înţeles deplin.

INSPECTOAREA: A participat la toate acţiunile Insp., fără să comenteze: a organizat şedinţă a cercului pedagogic, a ţinut lecţie deschisă la schimbul de experienţă cu directorii, a participat ca şi corector la olimpiada de limba şi literatura română, faza judeţeană, a făcut parte dintr-o comisie la examenul de admitere. Niciodată n-a dat semne că ne-ar reproşa ceva. Mai mult, el ne-a convins că a rămas OM, pe când noi ne-am pierdut sentimentul uman într-un anumit moment. Şi eu regret sincer şi nu mi-a ruşine s-o recunosc.

GHE.: Eu te-am iertat de atunci.

INSPECTOAREA: Am simţit iertarea şi a fost îngrozitor. Sper că m-am eliberat acum de această stare apăsătoare.

D. S.: Încheiem. Mă bucur că v-am cunoscut. Dar cel mai mult mă bucur că lucrurile n-au degenerat, ci au rămas în matca lor, curgând liniştit în direcţia dorită. Vă mulţumesc pentru răbdare.

C O R T I N A