Ninge, ninge...aşa cum de mult n-a mai nins! Un prieten şi-a postat câteva poze frumoase, pe facebook, făcând un om de zăpadă. Ce curajos!...mă gândesc, uitându-mă şi la vecinii mei, care-şi dezăpezesc maşinile. Mă şi mir că n-am fost convocată la zăpadă (ieri, pe când mă întorceam spre casă, de la job, şi la BRD şi la Raiffeisen erau nişte domnişoare, pe tocuri cui, mânuind lopeţi de 3-4 ori mai late decât dimensiunea bazinului lor...şi mă dezgustă gândul că toţi bărbaţii din firmele astea tari, cu renume, sunt nişte...”protejaţi”...de-au ajuns fetişcanele la dat zăpada de pe trotuar).

E aşa de cald la mine în casă...stau în tricou. Sunt fericită încă...Nu m-am dezlegat de la reţeaua oraşului, ca să umblu cu trei pulovere, ca “fericiţii” cu centrală. Probabil vor plăti mai puţin la întreţinere...dar vor da restul/diferenţa la farmacie. Fac economie...şi îi văd cum îşi aruncă batistele pline, în tomberonul de la ieşirea din bloc.

Ador contextul ăsta...cald în casă...ninsoare afară...veşti bune şi frumoase pe mail...cafea aromată...un sunet de sforăit uşor ...pe fundalul dimineţii.

Trebuia să am musafiri de la Oradea...planificaţi de mult. “Bem o bere, la o poveste?” sună o voce dragă, la telefon, aseară. “Da!” am răspuns ferm...şi toate celelalte planuri au căzut. Nu sunt amatoare de bere, dar de poveşti şi oameni dragi...oricând.

“Vezi, aşa rămâi fără prieteni!” mă apostrofă vizitatorul, cu berea. “Puteam să trec altădată...” “De ce altă dată, dacă şi mie acum îmi făcea plăcere?”

Sunt oameni care te binedispun doar prin prezenţa lor...prin zâmbetul larg...prin privirea senină. Chiar mă gândeam aseară că ar fi putut vorbi în orice limbă de pe pământ...tot aş fi înţeles ceva...Ca o melodie/un cântec pe care-l asculţi cu plăcere, dincolo de text...de mesaj. Îşi dobândeşte propriul mesaj...

Pot spune, cu mâna pe inimă, că am ascultat o seară povestiri pe care nu vi le pot reproduce...pentru că nu le ştiu. Habar n-am despre ce mi-a povestit. Eram fascinată de mimică, de gestică, de pupilele acelea mici şi cafenii care se dilatau sau se făceau ca de felină.

“Unii zic că am nasul mare. Ţie cum ţi se pare?”

Întrebarea asta chiar m-a luat prin surprindere. Ori mă holbasem...vizibil...ori despre aşa ceva povestea. Bine că nu trebuia să ştiu ce povestise. La întrebarea aceasta, puteam răspunde ca un elev ce tocmai şi-a scos căştile din urechi, la jumătatea orei.

“Dumnezeule, încep să semăn eu cu elevii mei!” E un gând...nu tocmai comod.

Dacă multă vreme acest fapt...obiectiv...nu m-a deranjat, tot mai des mă confrunt cu...poveştile pe care le auzisem pe la începutul carierei...că fiecare „profesionist” va semăna, în timp, tot mai mult, cu profesia lui. Vă amintiţi celebrele cazuri de psihiatrii ce devin ei înşişi pacienţi...la psihiatrie?

“Sunt un damnat…încarcerat într-o limitare temporală! Am mereu între 18/19 şi maxim 22/23 de ani...cu fiecare generaţie de studenţi. Apoi o iau de la capăt...iar şi iar...” spusese, la începutul acestei ierni, un profesor universitar, din Bucureşti, la lansarea cărţii căruia aterizasem oarecum întâmplător. N-am reţinut tot discursul, dar această idee m-a frământat...în tot acest timp.

“Ferice de el…măcar e major!” gândesc şi acuma. “Dar eu? Eu voi trăi mereu puseurile pubertăţii, până în pragul majoratului...şi iar o voi lua de la capăt, ca un Sisif, cu liceenii mei? Nu mă voi maturiza niciodată?”

Pare hilar, dar eşecurile mele...afective...o dovedesc din plin. Dacă m-am maturizat şi am evoluat...profesional...pe plan afectiv, am rămas ...de vârsta elevelor mele (poate, de aceea le înţeleg aşa de bine...pe unele...poate de aceea nu am nicio problemă în a relaţiona cu tinerii sau în a fi acceptată de ei, chit că nu mă trag de şireturi cu niciunul).

Zăpada asta...cu imaculatul ei.

Poţi oricând rescrie povestea.

Poţi oricând rescrie povestea?

“Sforăilă”, musafirul meu, adormise în timpul în care eu am lipsit...să-mi fac un ceai. L-am lăsat să doarmă. E un copil mare, care zâmbeşte în somn şi mormăie “chestii de la job”. Telefonul, pus pe silenţios, lumina apeluri după apeluri.

“Să-l scol? Să nu-l scol?” Habar n-aveam. Afară frigul se înteţise. Maşina lui dispărea aseară sub nămeţii de lângă balconul meu. “Pfffffff...cât o să trebuiască să dea zăpada prin întuneric, ca să plece? O avea cu ce? Că eu...”

L-am acoperit cu o pătură pufoasă, cu fluturi galbeni. Am pus lampa de veghe...

Sforăitul lui e un confort pentru somnul meu. Mama mea sforăia aşa uşor...sunt 26 de ani de când n-am mai auzit „torsul” ăsta. Mi-e dor de mama...tare dor! La 1 martie se împlineşte şi un an de când a plecat şi tatăl meu. S-or fi găsit? S-or mai fi plăcut şi acum? Ea...51 de ani. El...aproape 80. Dacă ne vom prezenta tot cu trupurile astea...săracul tata...ce şanse să aibă la una de 51? Îmi vine să râd şăgalnic...şi să plâng amar.

“Facturile le-ai luat?” mormăie în visul lui „ochi de alună”.

Zâmbesc şi sper să sforăie iar...

Toată noaptea am alergat prin zăpezile altor vremi…cu săniuţa, cu tatăl meu! Am văzut-o pe mama, rotundă şi sprintenă, ieşită din aburul bucătăriei, cu un morcov pentru nasul omului nostru de zăpadă...Tata a scos din buzunar doi cărbuni...mereu făcea şmecheria asta, deşi noi ne încălzeam cu lemne. Ştia că vom vrea să-l facem “ca la carte” pe omul nostru…”de curte” (asta era măsura perfectă…toată zăpada din curte!) şi-şi procura “materialul” din timp. Niciodată nu l-am prins pe picior greşit. Sora mea-copil avea nasul roşu...şi asta mă amuza întotdeauna. Uite, are ochi şi omul de zăpadă al amicului de pe facebook! Tata a adus şi pentru el doi cărbuni. Unde o fi mama?...să mai cer un morcov, pentru nas!

Zorile m-au prins cu teama de-a nu suna telefonul meu...deşteptător.

Nu mai ştiu de când n-am dormit aşa, o noapte întreagă, cu vise în care să fiu fericită.

Opresc telefonul şi mă strecor spre bucătărie. „Sforăilă” nu bea cafea. Mă surprinde la comp...

“Madame, ai putea fi acuzată de sechestrare de persoane!”

„De cine?” mă întorc speriată.

“De cei 27 de apelanţi!” zice zâmbind. „Aşa bine am dormit...Nu ştiu cum a trecut noaptea. Dacă mergeam la club, azi eram rupt la fotbal...Şi sunt atacant!”

Ninge...ninge ca-n poveste! Cum să-i spun lui „Sforăilă” că mi-a prins aşa de bine...sforăitul lui? Înoată prin zăpadă până la portbagaj...îşi scoate lopăţica...şi, într-un balet hazliu, îmi arată cum se curăţă o maşină în 2-3 minute.

“Te iubesc! Acum se vede?” scrie pe zăpadă, aşa cum scrisese unul cu vopsea pe asfalt şi cineva pusese poza pe You Tube. Mor de râs...

Îmi place iarna !!!!!!!!!!

Timişoara, 04.02.2012                                          Corina-Lucia Costea