Mă trezesc...la propriu...că, la figurat, o tot fac...şi iar alunec în visare...că aşa mi-e firea asta, păcătoasă (sau aşa am învăţat să supravieţuiesc).
Ieri am fost la Consfătuiri...mi-am întâlnit o parte din colege...era multă lume şi am ajuns destul de târziu (se începuse deja...ceea ce şi voiam, ca să scap de întâliri nedorite sau de întrebări indiscrete). Toţi, absolut toţi avem lucruri personale, despre care nu vrem să vorbim, cu plăcere, dar şi “admiratori” care ne vânează, ca să ne pună câte o întrebare incomodă, nu pentru că i-ar interesa răspunsul (oricum ei ştiu „adevărul”!), ci pentru că unora doar răutatea le-a rămas şi nu ar rata şansa să te vadă strângând mărunt din buze.
După, am fost la o cafea, cu fostul meu coleg...pe malul Begăi, într-un local select...şi toată spaima a trecut. Sunt oameni şi locuri menite pentru astfel de stări. Uite aşa am aflat, cu tristeţe, câte au mai divorţat, câte mai fac copii...şi nu le sunt recunoscuţi (de taţii naturali)! O lume care degenerează...
Pe la 16 am fost la parastasul vecinilor, organizat pentru fiica lor. La o bisericuţă cochetă, într-un cartier de case, slujesc un preot tânăr şi un cântăreţ bisericesc...şi mai tânăr. Amabili, tinerii aceştia au organizat totul...ca la carte. În câteva minute, ne-am adunat o mulţime de oameni: foşti colegi de job de-ai părinţilor (că fabrica s-a desfiinţat şi toţi s-au risipit, care pe unde...unii s-au pensionat, alţii s-au mutat la ţară sau la copii), rude (de-ale lui, de-ale ei...), vecini...Am primit lumânări...şi...Coşmar!!! Care mai afon decât care! Preotul acela simpatic, pe alocuri mai nimerea melodia...dar cantorele/cântăreţul...era şi mai paralel! Mi-am amintit, cu drag, de preoţii din copilăria mea...de la ţară. N-or fi avut ei nici studii superioare şi nici medie să prindă post la oraş, dar când cântau, plângeau şi sfinţii de emoţie şi de har pogorât peste dânşii.
Coliva de la firma care-a făcut pachetele chiar a fost bună...dulce, aromată, cu nucă adevărată! Când eram la grădiniţă, voiam neapărat să mă fac preoteasă, ca să pap colivă, la discreţie...şi aproape că îmi reuşise planul!...dar încă nu-i târziu, nu?
Apoi, la bal! Balul Intendenţei, de la Casa Armatei, unde o colegă, acum pensionară, şi-a sărbătorit “schimbarea prefixului”, a fost, pentru mine, un lung prilej de meditaţie. Aşa cum ne-a promis, a adunat “toţi necăjiţii vieţii” (divorţate, nemăritate…dar şi văduvi, divorţaţi, neînsuraţi). Mâncare, băutură şi dans...din belşug! Ca la o întâlnire cu iz matrimonial, ce era, ne-am rotit şi am dansat...toţi, cu toate...Dar au intrat „în joc” şi persoane care nu ştiau „micul nostru secret”...bărbaţi care pur şi simplu veniseră la bal. La un moment dat, „favoritul” a devenit unul...cu vestă. În finală, am rămas...trei dame. O olteancă mică şi afurisită...dă lovitura: îl invită, după bal...la ea! Ups! Dansez cu el..şi-mi zice la ureche...că el se poate răzgândi...dacă-i fac o ofertă mai bună! Pfffffff...Tot farmecul serii...s-a dus. În suflet mi-a coborât o mare mâhnire. Am început să fiu mai atentă. Un alt partener de dans îmi spune că a fost căsătorit de două ori, dar are copii...cu trei femei.
Mă uit la celelalte cupluri, din sală. Unii sunt destul de în vârstă. Li se mişcă proteza când vorbesc, dar ţinuta le este impecabilă, doamnele semeţe...”d-na colonel...”, “d-na general...”! Unele poartă peruci...chimioterapia nu iartă. Poate fi ultimul lor bal, mă gândesc.
“D-na dansează?” mă fură din visare un colonel pe care-l ştiam, din vedere, de vreo 10-15 de ani, de când veneam la revelioane aici. Înalt, uscat...e genul care-mi place...recunosc. „Cum de nu e însoţită o aşa frumuseţe?” zice şi mă face să roşesc, ca o adolescentă. Au cătanele astea nişte replici...de cucerire...care merg drept la ţintă. Bâlbâi ceva că am divorţat şi de aceea sunt ...singură...la care el, îmi taie răsuflarea, pe loc: „Dacă mai ai răbdare, şi eu o să fiu liber, în câteva luni!”. Mustăceşte, îmi trage cu ochiul şi mi-o indică cu privirea pe soţia lui...o femeie care fusese cândva frumoasă şi care acum avea paloarea foilor de xerox. „E pe ducă!” îmi şopteşte languros şi mă strânge-n braţe de abia mai respir.
Mă desprind din îmbrăţişarea aceea penibilă, îmi iau haina, mă scuz sărbătoritei şi celorlalţi invitaţi şi ies...Insist să nu fiu condusă.
Aerul rece, tăios de afară, mă învăluie. Izbucnesc în plâns, ca un copil bătut crunt. Gălăgia dansatorilor, muzica îmi acoperă, numai bine, isteria. “În faţa tunurilor!” îmi spune dispecera de la taxi...acolo să aştept. Cele 2-3 minute mi-au fost de ajuns să o bocesc pe coloneleasă...să deplâng viaţa oricărei femei...şi să mă lecuiesc, măcar o vreme de dorinţa de-“a mai sluji” vreunui bărbat. Bun loc...în faţa tunurilor! Aşa suntem mereu.
Taxiul miroase a levănţică...taximetristul e discret...nu zice, nu întreabă nimic, nu mă iscodeşte în retrovizoare.
În faţa blocului, vecinii mei, cei cu parastasul, îşi conduc rudele.
“E prea târziu?...că voiam şi eu să vă văd mobila cea nouă” mă opreşte vecinul. Vecina remarcă: “Vezi, de-aia nu-mi plac nici mie balurile astea…vii cu ochii roşii şi umflaţi, ori de la fum, ori de la aerul condiţionat...nicicum nu-i bine!”
Deschid uşa apartamentului. Miroase a nou...zugrăvit, vopsit...mobila nouă.
“A zis nevastă-mea că v-aţi luat ceva frumos...Daaaaa, este!”
Vecinul se plimbă mulţumit, admirând alegerile făcute de mine...pentru prima dată singură, în toată viaţa mea. M-am dus cu toţi banii chas...eu singură...şi am ales şi am plătit ce mie mi-a plăcut. “Du-te singură! Alege ce vrei tu! Nu mai lăsa pe nimeni să-ţi influenţeze viaţa, să ia decizii pentru tine! Învaţă să spui DA sau NU...şi niciodată bine...da, e bine...sunt de acord!” m-a sfătuit amicul meu de la Oradea...şi aşa am făcut.
“Noapte bună, vecina!”
“Noapte bună!”
Mă aşez liniştită…în patul meu. Privesc stelele pe fereastră…
Undeva, în lumea asta…uite, am şi eu, locul meu!...Restul, e pulbere de stele!

Timişoara, 29.01.2012                                    Corina – Lucia Costea