Nu am îndrăznit să privesc la oameni. Nici în palme nu am căutat rugăciunile pentru că inocența rămâne mereu un mister. Am admirat și acceptat tăcerea pentru că așa am învățat să iubesc alunecând așteptările împreună cu mine.

Dar tot nebunie e pasul care merge pe umbră crezând că visul își cere dreptul la viață. Naștem secunde triste cu zâmbetul fericirii. Suntem basme unice într-o amprentă numită viață.

Am deschis toate rănile. De fapt, nu le-am închis niciodată. Îmi poți spune femeia cu rănile la vedere. Nu știu să iau hotărâri mature și nici să privesc anotimpul ninsorii. Pe tâmple curg inimi cu sângele răsucind amurguri.

Ce frumoasă-i pata de lumină de pe buza ta, viață. Dansez.

Am aruncat în mijlocul drumului un zar cu patru puncte. Am crezut că sunt puncte de sprijin, apoi râdeam spunând de răsărit și apus dar imediat am început să plâng. Puterea de-a înțelege de ce viața înflorește în fiecare punct m-a copleșit.

Sunt drumuri care ne caută. Cercetăm marginile să ieșim din strâmtoarea vieții.  Mugurii se rup de vise.

Ce este mai grațios? Viața sau omul? Răspunsuri comune într-un singur cerc. Fericirea vine din spate, marginile sunt aduse de vânt, ploaia stă să așeze lacrimile tale ca roua în fiecare dimineață...de aceea masca nu e miracol ci doar un rol. Scena rămâne mereu acolo unde o știm. Dar noi? Pe unde să ne odihnim ochii?

Nu cunosc pasul care s-a depărtat de mine. Am atins cu degetele ridurile de pe masca realității. Am simțit nevoia sa ies din mine însumi și m-am trezit rătăcind prin toate viețile îndrăgostită de tine.

Credeam că oamenii clasifică oamenii. Credeam că cerul privește și judecă. Știam că timpul e o fiară și că iarba are un singur miros. Cât de mult m-am înșelat! Totul se multiplică. Doar ochii au rămas în urma lucrurilor și se întreabă îngroziți pentru ce mor oamenii fără să afle măcar un răspuns.

Pentru că nu am îndrăznit să scriu am adormit gândul. Aerul devine greu. Știu că mă înțelegi. Știu că nu poți citi o singură pagină toată viața. Știu că nopțile devin stranii fără vise. Am învățat că tăcerea are cel mai frumos cântec. Am învățat că sărutând rătăcirile te regăsești. Acum destinul îmi dă în schimb alt destin. Pagina se schimbă, poți citi toată viața o carte pentru că filele nu se termină niciodată. Trăiește-mă.