Recunosc, sunt dependentă de net...ca unii adolescenţi. Când mă trezesc...pe jumătate adormită...vreau o cafea şi să-mi văd mesajele. Azi m-am găsit cu Liviu. El face cea mai bună cafea...nemţească! Pe vremea lui Ceauşescu, era inginer la fabrica de pantofi. Toţi „trăiau de unde lucrau”, aşa că, pentru că mai închidea ochii, primea de la subalterni, uneori, cafea „din Germania”. O ducea bine, foarte bine...avea apartament , de la partid, salariu bun, mai câte un ciubuc...şi cadouri...gârlă.
Într-o dimineaţă, la cafeaua de la lucru, văzu prin curtea fabricii, venind în fugă (întârziase deja), o fată...cu forme rotunde, părul lung, peste şolduri, blond şi cârlionţat. Imediat a lăsat tot...s-o caute. Fata lucra la o maşină de cusut. De undeva, de la ţară, dintr-o familie de nemţi (şvabi), abia trecuse de majorat.
“Şefu, şi-aşa vă place cafeaua nemţească, îi bună Liza!” îi strigă un angajat. Toată ziua i-a fost dată peste cap. Se rotea, se învârtea...tot pe unde lucra Liza era. Fata asta se îmbrăca în părul ei. La un moment dat îi trecu prin minte spaima că şi-ar putea prinde vreo buclă rebelă, la maşină.
“Cu cine ai făcut protecţia muncii?” se repezi la ea.
Aşa a început tot. Mai din glumă, mai din serios, se învârti o săptămână prin secţia ei. Era deja ridicol. Sâmbătă seara, când ieşi din tură, o aşteptă la poarta fabricii, cu Dacia lui cea nouă.
“Liza, te duc eu cu maşina! Am drum spre Recaş”, îi zise...Toate femeile ce ieşeau pe poarta fabricii mustăceau, că era vestit domnul inginer pentru aventurile lui cu Dacia. „Nu te du!” îi zise una. “Mâine nu o să te mai cunoască. Aşa face!”
Liza îşi strânse părul, îşi scoase bustul proeminent în faţă, şi urcă în Dacia de culoarea oului de raţă.
Direct la el acasă o duse Liviu. Fata nu protestă. De cum intră în hol, îşi desfăcu părul. Asta îl înnebuni de tot.
“Şi acum visez părul ei...cum mă învăluie”, îmi mărturiseşte, după aproape 40 de ani.
S-au căsătorit...în 10 zile. Mai repede nu s-a putut. El era total vrăjit. Nu se putea concentra la lucru. O lua, pe diverse motive şi pe ea, din timpul programului. Deşi părea o tipă rece, fără iniţiativă sau plăcere, i se supunea cuminte. Nu mai ştia nici el ce să creadă. El făcea cafeaua de dimineaţă, punea pachetele de mâncare pentru serviciu, încălzea maşina. La pauza de masă îi aducea cafeluţă. Făcea cumpărăturile, mâncare, curăţenie...că ea e prea tânără, nu ştie.
Noaptea o privea şi se gândea la câte ar vrea să-i ofere...dar trăiam în comunism şi posibilităţile îi erau limitate, cu toate că nu le lipsea nici carnea, nici untul, nici uleiul, nici portocalele...şi nici cafeaua nemţească.
În primii doi ani, apărură şi doi copii...blonzi şi creţi, ca ea, dar ageri, ca el.
Într-o noapte, se sculă, cu grijă să n-o trezească, luă banii pe care-i avea puşi pentru concediu, şi a plecat...a trecut graniţa...cu gândul de-a ajunge-n Germania. Da, aşa le putea oferi celor dragi, mult mai mult decât în ţară.
Liza nu ştia nimic din tot ce gândise el. Degeaba au tot anchetat-o cei de la securitate...femeia chiar nu ştia.
După câteva luni de stat în lagăr la austrieci, a scris acasă. Fusese bolnav şi nu voia să-i îngrijoreze şi pe ei. Printr-un vecin, şofer de tir, şi-a făcut rost de tot felul de acte...că nevasta e nemţoaică, catolică...etc. După doi ani a ajuns, în sfârşit în Germania.
Ce a îndurat...doar el ştie, dar a venit şi ziua fericită, când a putut s-o cheme la el pe Liza. Dacă i se oferea cerul şi pământul, nu valorau cât imaginea buclelor ei în bătaia vântului, pe aeroportul din Stuttgart. N-a întrebat vreo trei zile nici de copii, nici de nimeni de acasă...pe ea o voia!
Tăcerile ei deveniseră însă supărătoare, de la o vreme. Liviu se gândea că i-o fi dor de copii, aşa că acceptă să vină vecinul, cel cu tirul, la ei în vizită, să le povestească de copii, de ce mai e nou pe acasă şi să-i dea un pachet pentru cei mici.
Când reuşi să le facă chemare copiilor, nu mică i-a fost mirarea că Liza se mută urgent...la 15 km de Stuttgart, cu copiii şi cu vecinu!
Mai mare blestem nu se putea! Pentru ei suferise în lagăr...pentru ei avea două servicii permanente şi unul ocazional...Şi acum, când le făcuse acte, la toţi, „vecinul, tiristul” îi fura familia! El era un român care i-a adus pe nemţi în Germania lor...ca să fie singur?
Asta l-a dărâmat. S-a apucat de băut...şi-a pierdut pe rând job-urile...Copiii nu mai voiau să-l întâlnescă...ea, nici atât.
În ziua când urma să-l evacueze şi din locuinţă, l-a sunat mama lui, din România.
“Liviu, mamă, lasă străinătăţile şi vino acasă! Tot ce avem noi, e al tău, că pentru soră-ta am făcut destul. Când or creşte mari şi copiii tăi, or pricepe mai multe!”
Niciodată n-a plâns aşa...el, un bărbat puternic. S-a dus în baie să se bărbierească. Şi acum îşi aminteşte cum tremura cu briciul în mână. Dintr-o mişcare putea să termine cu viaţa...S-a ras şi a plecat demn, ca şi când ar fi primit un premiu. Era dreptul la viaţă! Mama sa l-a “născut” încă o dată!
N-a venit în ţară atunci...ci peste două luni...la înmormântarea mamei.
De atunci, Liviu pendulează între Germania şi România...fără a fi „acasă” niciunde.
În Timişoara, şi-a cumpărat un apartament, cu trei camere...
Am fost la el în vizită, o dată. Bucătăria...ultradotată...”mi le-am adus toate din Germania...de la cuptor, roboţii de bucătărie...frigider...televizor...” Mirosea bine a sarmale, date puţin la cuptor, în vas de lut...
“Am făcut şi prăjitura aia voastră...Petre Roman!...am luat reţeta de la o vecină, care are grijă de apartament când sunt plecat.”
Sufrageria...e ca o cameră din altă epocă...cu pian, pendulă...gramofon...masă cu intarsii, de nuc masiv...papuci de casă de mătase...
Camera mică e „un depozit de antichităţi”...furcă cu fus...fuior...picturi naive...un război de ţesut...la care el încă mai lucrează.
Domitorul...de o unică persoană („Nu pot să dorm cu cineva...mă sufocă prezenţa oricui, oricât de drag mi-ar fi!”)
Baia...o nebunie nemţească pentru adolescenţi trăzniţi...la uşă, degete prinse...colacul...cu ghimpi...prosoapele...cu gelatină...la chiuveta, curge apă roşie...la fel şi la duş...ca-n filmele de groază...dacă vrei să ieşi, nu poţi...
Doar holul îl reprezintă pe proprietar. E pictat manual...un luminiş în mijlocul pădurii.
“Măi, aşa-i că fac bună cafeaua?” mă iscodeşte Liviu.
“Daaaaaaaaa!!!!!!!!!! Se simte că-i cafea nemţească!”...îi spun, şi mai iau o gură din cana mea de 3 în 1...că până la el, aroma se pierde.

Timişoara, 22.01.2012                                       Corina-Lucia Costea