Un material primit de la Carmen Tania

Pagini de istorie literară buzoiană

ION NICOLESCU – POETUL REBEL

AL CENACLULUI „AL. SAHIA”

- In memoriam -

Prin anii ’70, imediat după apariţia volumului de versuri Ironice, numele lui Ion Nicolescu, autorul cărţii, atrăgea atenţia nu numai criticilor literari şi al colegilor de breaslă, dar mai ales al studenţilor de la filologia bucureşteană, care trăiau, prin poeziile acestuia „sentimentul unei libertăţi totale”, cu credinţa „că putem face tot ceea ce vrem, să gândim şi să scriem într-adevăr liberi, neconstrânşi de nicio cenzură”[1]. Desprins parcă din „Craii...” lui Mateiu Caragiale, Ion Nicolescu poza într-un personaj straniu, savurându-şi pe deplin succesul de public. El însuşi se prezintă astfel cititorilor săi adulatori: mă cunoaşteţi lume/ ăla-s care scrie/ ăla ce-ndulceşte/ lemnul de sicrie/ ăla ca deşteptul/ şi ca arabescul/ suflet de cămilă/ ionnicolescu/ fac negoţ cu moartea/ ochii mei sunt hoţii/ care fură fluturi/ din neantul nopţii/ ăla spânzuratul/ teatrul de paiaţe/ de-un simbol de paie/ gata să se-agaţe/ ăla cu iluzii/ trsit antropofag/ sunt sătul de oameni/ şi mă cam retrag/ mi-am trăit mumia/ şi cred că-i firesc/ cu o crizantemă/ să vă mulţumesc/ am iubit odată/ marea şi mareea/ m-am ales cu sarea/ şi cu de aceea/ scriu aceste rânduri/ şi vă las cu bine/ nu ştiu ce-o să faceţi/ însă fără mine/ fără ca deşertul/ şi ca arabescul/ suflet de cămilă/ ionnicolescu ( Elegie). Dar, de fapt cine este Ion Nicolescu? Născut la 10 ian. 1943, în Buzău, Ion T. Nicolescu, a absolvit Liceul „B. P. Hasdeu” din localitate (1961) şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1962-1968), obţinând titlul de doctorand. Cu o stare a sănătăţii precară, este obligat să se pensioneze la vârsta de 25 de ani. Debutează cu un reportaj în ziarul Steagul roşu din Bacău (1956), iar cu poezie în cotidianul Munca (1960). Ca elev, va publica versuri şi reportaje în ziarul Viaţa Buzău, şi  colaborează la diverse publicaţii: Luceafărul, Scânteia tineretului, Contemporanul, Amfiteatru, Gazeta literară, România literară, Viaţa românească, Cronica, Tribuna etc. Debutează editorial cu volumul de versuri Indulgenţe (1969), după care urmează: Ironice (1970), Mioritiada (1973), Retorica (1975), Vox populi, Vox Dei. Stilistică (1979), Voi de colo, de la Biarritz - roman (1979), Scrisori de serviciu (1982), Odele pământului pârjolit de iubire (1986), Mioritiada (reeditare, 2010)[2]. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A murit, în 17 făurar 2012, la Buzău. 

În 1975, după apariţia celor trei volume de poezie, Eugen Barbu se întreba: În ce categorie l-am introdus pe Ion Nicolescu? El se zbate între un bacovianism organic, ţinând de o nemulţumire perenă, între versul de sorginte populară pe care îl copiază uneori rafinat şi un suprarealism ciudat, bont, aş zice, dar cu efecte notabile. Şi tot el adaugă: Ion Nicolescu este victima unei vieţi boeme, cu acte nestăpânite, un fel de Tudor George, poate mai violent interior, cultivând crepusculul social şi masa de tavernă unde, sub lumina sinistră a serii, îşi închipuie el că sosesc marile idei şi muzele dau târcoale poeţilor încărcaţi cu elixir de Drăgăşani. Dacă o narcomanie curentă poate să distrugă un poet sau nu... Marii drogaţi au scos efecte sublime sub imperiul viciului ce-i distrugea fizic...[3].

Nici Al. Piru nu se lasă mai prejos, marşând ambiguu pe succesul de public al lui Ion Nicolescu, şi pune etichete subliminale pe volumul Indulgenţe, afirmând că acesta conţine false meditaţii (în limbajul poetului „reflexuri” de la singularul reflex, articulat reflexul) şi parafraze la teme şi versuri celebre, adeseori împrumutate din Eminescu. Tonul e totdeauna burlesc, poetul practicând versul funambulesc, ludic, cu interesante creaţii lexicale, bizuite într-un „sonet scolastic” pe simple sonorităţi[4].

Ceva mai târziu, când opera lirică a lui Ion Nicolescu devine punct de referinţă pentru tânăra generaţie de scriitori, Marin Bucur, după ce face o amplă prezentare a volumului Indulgenţe, dar şi a celui mai recent şi mai puţin comentat - Mioritiada -, concluzionează: Pluteşte peste poezia lui Ion Nicolescu un parfum când prea violent, când abia stropit în cutele cele mai ascunse ale versului. Voluptăţii cromatice, delicateţii ascunse în gesturi de nihilist sentimentalizat de propria sa condiţie, Ion Nicolescu asociază ipostaza antipoezitantă persiflând codurile şi regiile versificatorilor. (...) Poezia este proslăvită, pentru că în ea plânge şi râde, trăieşte, şi mai ales, pentru că în ea crede ca fiind singura salvatoare şi înviere din moarte a spiritului[5].

În aceeaşi tonalitate, alcătuitorii Dicţionarului scriitorilor români remarcă stilul poetic abordat de nonconformistul liric, subliniind: Plină de jonglerii lingvistice, gratuităţi şi afectări, poezia lui I. N. este adesea turnată în tipare stilistice impecabile, cizelate cu pedanterie. Postura lui predilectă este de „herald al destrămării”, limbajul stereotip şi fosilizat al gândirii comune, de „trist hamletist” concepând jocul poetic ca o formă de a se elibera din chingile realului şi de a pluti, cu nonşalanţă, în aerul deplinei gratuităţi al unor poeme groteşti şi muzicale sau în combinaţiile de pure euforii ce amintesc experimentele dadaiste ale lui Tristan Tzara[6]. 

***

Imediat după încheierea celei de-a doua conflagaţii mondiale, la 19 februarie 1946, ia fiinţă, la iniţiativa ing. Gheorghe Ceauşu, un inimos animator cultural, un cerc literar purtând numele poetului şi publicistului proletar „Al. Sahia”. Iată ce îşi aminteşte scriitorul Florentin Popescu despre acest cerc literar pe care l-a frecventat în anii de şcoală petrecuţi la Buzău: Cenaclul cu pricina îşi avea sediul în Casa de cultură a oraşului, aflată pe atunci, pe la începutul deceniului şapte, în clădirea de peste drum de Palatul Comunal, adică acolo unde se află azi „Hotelul Coroana”, o clădire masivă şi greoaie, cu ziduri groase şi cu un aspect cu totul neprimitor la prima vedere. La unul din etajele ei, pare-mi-se al doilea, se adunau săptămânal câţiva profesori, jurişti, studenţi, elevi, muncitori şi fel de felde alţi inşi dornici să „guste” din tainele şi frumuseţile creaţiei literare, sau măcar să-i asculte pe alţii citindu-şi propriile creaţii, ori vorbind despre meşteşugul alcătuirii de poezii, proze, piese de teatru[7].

La doar 18 ani, viitorul poet Ion Nicolescu pare să fi dat mari bătăi de cap celor care aveau sub vizor activitatea membrilor Cercului literar „Al. Sahia”[8], una din „isprăvile” tânărului poet rebel Ion Nicolescu fiind consemnată în Caietul literar al cenaclului[9], o broşurică dactilografiată pe foiţă subţire, din al cărui sumar amintim:

- Gh. Ceauşu – poezia „Lenin”;

- N. Stancu  - „Cerul e senin” (proză);

- Gh. Istrate – un grupaj de versuri intitulat „Inima Bărăganului”;

- Mihai Boghiţoi – „M-am născut în iarnă” (versuri);

- Constantin Nancu – „Ciuta” (versuri);

Caietul se încheia cu un soi de raport de activitate prin care se analiza activitatea membrilor cercului literar „Al. Sahia”, pe luna octombrie a anului 1961, din care desprindem câteva aprecieri ale ing. Gh. Ceauşu: „În cele patru şedinţe care s-au ţinut în cursul lunei octombrie – săptămânal, miercurea la 18,30 – s-au cetit 14 poezii şi 3 lucrări în proză. Poeziile au fost semnate de Elena Pruia, N. Manolescu, Ion Nicolescu şi Gh. Istrate, iar lucrările în proză de Mircea Ichim şi Nicolae Stancu. Contribuţii preţioase au adus în discuţiile purtate tovarăşii: Dumitru Nistorescu, C. Nancu, Eugenia Costea, M. Boghiţioi şi Gh. Ceauşu.” Ieşirile în teren al cenacliştilor sunt şi ele semnalate astfel: „Tot în cursul lunei octombrie s-a prezentat la staţia de radioficare o emisiune de versuri originale şi s-a făcut o ieşire în teren la căminele culturale din comunele Padina şi Căldărăşti.”

După caracterizările pozitive privind prozele semnate de N. Stancu şi îndemnurile încurajatoare la adresa poeziilor semnate de „un tânăr ţăran muncitor, Ion Minculeţ”, din Niculeşti, o localitate de pe Valea Slănicului, atenţia se îndreaptă spre junele aspirant la muza poeziei, Ion Nicolescu, care face notă discordantă de ceilalţi membri ai cenaclului ale căror lucrări se situează „în cadrul literaturii categoric militante”.

De altfel, opiniile cenacliştilor despre lucrările acestuia se rezumă la următoarele: „Ultimele poezii citite de Ion Nicolescu au fost aspru criticate de membrii cercului. Mesajul adus de versurile lui, dacă se poate vorbi de un mesaj, este al unui suflet bolnav, desprins de realitatea înconjurătoare. Ermetice şi uneori cenuşii, versurile nu au nimic comun cu literatura pe care oamenii muncii o cer de la un tânăr scriitor. În plus, atitudinea de respingere grosolană a îndrumărilor ce i s-au dat constituie un fapt deosebit de îngrijorător.”

Desigur, viitorul autor al numeroaselor volume de versuri, poet cu largă rezonanţă în literatura română, va ignora cu obstinaţie criticile proletcultiştilor vremii, dovadă stând opera sa cu tentă naţional-patriotică, filosofică şi... nonconformistă.

De altfel, mult mai târziu, teribilismul poetului va recidiva în plen şi plenitudinea sa, într-o perioadă când orice cuvânt ce depăşea linia ideologică a partidului îl putea costa pe autor punerea la index şi, de ce nu, chiar libertatea. Iată una din aceste întâmplări, narate de istoricul literar I. Aldeniu, martor la eveniment, care l-a avut erou pe poetul Ion Nicolescu: Pe 3 nov. 1979, în secţia împrumut a Bibliotecii (Municipale Buzău - n.n.) are loc Salonul literar Ion Nicolescu, cu o temă gravă: „Contribuţia literaturii la împlinirea personalităţii umane” - susţinut de un recital de versuri şi autografe pe romanul „Voi de colo de la Biarritz” (de reţinut „pe rolul” lui I. N. două-trei înjurături publice la adresa lui Ceauşescu. Dar... salonul fiind „blindat”, nimic nu s-a întâmplat). A fost editat şi un pliant cu bibliografie. La 25 oct. 1986, Ion Nicolescu consemna în Cartea de Onoare a Bibliotecii: „Pentru ziua de 3 nov. 1979, când am fost la Buzău, invitat, o amintire: Copilul care ajunge la margine: „Copilul care-ajunge la margine de sat/ priveşte orizontul şi-ntreabă minunat/ acolo este lumea, dar nimeni nu-i răspunde/ copilul se întoarce şi nu mai ştie unde”[10].

Dacă mai adăugăm la această întâmplare faptul cu multe dintre poeziile sale au devenit sursă de inspiraţie pentru folkişti, cum ar fi poezia Noi cavaleri ai Doinei, din volumul Vox populi vox dei (1979), transpus pe muzică de Nicu Alifantis, care ridica sălile în picioare la spectacolele Cenaclului „Flacăra”.

Privind retrospectiv viaţa şi opera lui Ion Nicolescu, se poate spune, citând: Ţinând de aripa „modernistă” a noului val al anilor 70, Ion Nicolescu pare de-a dreptul minor. (...) Nonconformist, pus pe şotii, el este totodată împotriva lucrului poetic „sofisticat”, fatalmente „perisabil”, supus „dezavuării” publice. Poetica lui e fantezistă şi parodică, dinamitând, nu întotdeauna facil, clişee, automatisme în jocuri de cuvinte”[11].

GRUPAJ DE VERSURI

ION NICOLESCU

DIN VOLUMUL MIORITIADA

(REEDITAT) ED. RAFET, RÂMNICU SĂRAT, 2009

Invocaţie

Domnul de la Marea Neagră

noi nu tratăm teme - noi suntem trataţi

cu noaptea divină din munţii Carpaţi

cu cea mai nocturnă mare frumoaso

marea lui Publius Ovidius zis Naso

noi ştim să oftăm după soare-n catrene

avem tipărite-n timpane sirene

de sufletul stâncilor noastre pustii

iluzii de valuri albesc elegii

şi nci nu s-ar crede trăim din iluzii

le dăm ce-i al nostru omagii aluzii

luaţi-ne stele şi păsări de mare

în slava aripilor voastre uşoare

putem să şi râdem dar ce e de râs

în zbuciumul mării în munţii de vis

sub noi se sfârşeşte pământu-n ecou

tristeţea e ultimul nostru erou

în ea înnoptează un sfânt vinovat

pe care corăbii pustii îl străbat

la capătul celui mai strâmt continent

un domn stă de vorbă cu marea absent

Cântul XIX

miroase-a sarmale peste munţii Carpaţi

miroase de-ţi vine să mori

de-ţi vine aşa să te-ntinzi peste muncţii Carpaţi

ca un aer nepieritor

şi-ţi mai vine să plângi peste munţii Carpaţi

până la ultima picătură

poate că munţii aceştia Carpaţi

sunt sufletul nostru la gură

Cântul XXV

ţara noastră-i ţara noastră

dulce pajişte albastră

aripă sculptată-n dor

de lumina ochilor

dacă-i dor nu-l stingi cu apă

dacă-i gând nu-l poţi străbate

noi suntem români

noi suntem români ca brazii

noi suntem români ca grâul

noi suntem români ca focul

noi suntem români

ţara noastră e a noastră

vârf de jale şi de dor

dulce arşiţă albastră

ca lumnina ochilor

Cântul XXVI

ţara asta nu e schweitzer şi nici stână fără câini

dacă dai în ea cu noaptea la lumină ies români

ies luceferii de ziuă cu făclii de sânge sfânt

ca să nu le calce nimeni de cu seară pe pământ

fruntea noastră ară cerul ca un plug din lemn de fag

şi pe dealul veşniciei boii noştri ceru-l trag

noi suntem leagănul lumii noi sămânţa de poeţi

care nu-i de mântuială dacă vreţi dacă nu vreţi

trup avem suflet avem trup şi suflet noi suntem

nimeni să nu-şi taie capul să ne ţină la cherem

pare nimeni dar nu-i nimeni e ceva de pe capul lui

nici n-ai crede că sub haine e chiar pielea omului

şi sub piele o sub piele e istorie e lege

ochii văd inima cere nu ne putem înţelege

numai ţara ne mângâie numai leagănul de sânge

maica noastră România care râde care plânge

Cântul LXXII

m-am visat în redingotă

aveam cal şi-aveam calotă

şi un fluture de flotă

şiera o fluturare

de biserici bisectoare

sub stele imaginare

şi-am avut şi eu un dor

să beau sete din popor

să mă-nnec uşor uşor

ca un fluture de flotă

bând un cal dintr-o calotă

de poet în redingotă