Suplimente Singur
Access Utilizatori
Poezie “Emilia Ţuţuianu pluteşte între astral şi teluric (...)" - material primit de la Mariana Gurza
| “Emilia Ţuţuianu pluteşte între astral şi teluric (...)" - material primit de la Mariana Gurza |
 |
 |
 |
| Scris de Ştefan Doru Dăncuş |
| Sâmbătă, 18 Februarie 2012 17:23 |
|
“Emilia Ţuţuianu pluteşte între astral şi teluric, între solar şi floral, între ardere şi îngheţ”
Acasă O frunză…şi-ncă o frunză…şi apoi, rar şi încet, altele se deprindeau din coroana copacului din faţa Universităţii, întorcându-se spre pământul care le hrănise. Nu, nu mai voiau să fie regine, să privească de sus lumea, voiau să se amestece cu iarba verde de acasă, cu ghinda, cu castanele care-şi anunţau venirea pe pământ cu pocnete ce marcau triumful coacerii fructului. Doreau să fie una cu pământul, să simtă şi ele paşii grei ai oamenilor împovăraţi de gânduri. Privind la jocul frunzelor, Ioana îşi dădu seama că îi plăcuse întotdeauna toamna. Pentru ea era un anotimp ciudat: bogat şi trist, paradoxal – vesel şi plin de regrete. Simţea chemarea … Locurile copilăriei o doreau. Gata!…Hotărârea a fost luată!…Va porni spre casa bunicilor, cuibul fericirii ei. Ajunse spre seară, când soarele scăpăta spre asfinţit, aruncând ca un bulgăre de foc ultimele raze de soare peste casa de la poalele muntelui… Crepusculul cobora în cascadă de nori negri Acel negru al dezolării neputincioase, care izbucneşte parcă din dezlănţuirea lăuntrului… Cu aviditatea orbului, Ioana privea cerul pentru a-i fura o fărâmă de lumină. Pe andaluziene cărări de aducere aminte, pornea singură, în liniştea nopţii… Se trezeau în ea toate amărăciunile, şi amintirile unei vieţi, ce a trecut ca tăvălugul peste fiinţa ei, lăsând în urmă şanţuri adânci. „Viaţa se iveşte din pământ şi dacă nu iubeşti viaţa, rădăcinile tale nu se vor putea înfinge niciodată destul de adânc pentru a zămisli ce-i frumos şi drept. Fiecare fiinţă este un pom …” aude de departe, peste timp, glasul bunicului… Păşind prin iarba mătăsoasă spre iazul copilăriei sale, copleşită de emoţiile trecutului, parcă îi aude vocea caldă, blândă cu care o răsfăţa… Dragostea bunicilor i-a aprins în suflet o lumină, ce i-a încălzit fiorul amintirilor… Acum totul se schimbase, trecuse, şi orice ar fi făcut nu o mai putea ajuta. Sufletul îi era plin de gânduri şi frig…Strângând pumnii şi închizând ochii, simţi că nu mai are pe cine chema, pe cine striga… „Când lumina din suflet arde, lumea toată se umple de iubire”. – aude vocea bunicii ce-i trezeşte în interiorul fiinţei fioruri adânci…Cohorte temporale ale unor defilări de imagini secvenţiale, se succedau prin sufletul ei…Era ca o relaţie comunicaţională bilaterală, între trecut şi prezent, care o învăluia şi o copleşea în egală măsură. Gândindu-se la viaţa bunicilor ei, îşi dădu seama că nu va putea exista o explicaţie simplă a tot ceea ce a fost. Bunica făcea parte dintre bătrânii înţelepţi ai timpurilor. Poate că visase să ajungă ceva în viaţă…dar lumea satului, avea pe-atunci legile ei nescrise. O fată era măritată de la vârstă timpurie. Ceva zestre.. şi-un om gospodar.. şi gata – la căsătorie!. Dar, ea era însetată de cunoaştere. Îi plăcea să citească foarte mult. Îşi formase o mică bibliotecă pe care o considera un bun numai al ei, un altar, la care ea nu înălţa rugăciuni, ci primea sentimente, trăiri şi descoperea taine, pe care nu şi le putea explica. Acolo Ioana a citit primele cărţi. În rafturile ce miroseau încă a lemn de brad i-a descoperit pe I.Creangă, M.Eminescu, A.Vlahuţă, M.Eliade,I.Slavici, C.Negruzzi, R.Cioflec, C.Ghiban, dar şi pe Balzac (cu toată istoria pitorească a Franţei, începând cu sec. al XIV şi ajungând până în sec al XVII-lea), apoi V.Hugo cu cartea sa „Omul care râde”, o carte la care de multe ori s-a oprit descifrând noi şi noi sensuri despre viaţă – şi pe care bunica o compara cu acea imagine „mască” ce fiecare om o poartă în adâncurile sale – dar şi pe A.Dumas, S.A.Tokarev, şi mulţi alţii. Ioana întinse o mână …luă o carte – fila-i îngălbenită- şi-i pare că în ea regăseşte umbra degetelor aspre de muncă ale fiinţei îndrăgite de ea. Simte din nou mirosul de măr, apoi ca-ntr-o avalanşă de parfumuri se cufundă în mireasma perelor busuioace, a gutuilor şi acea mireasmă o face să retrăiască clipele nemuritoare ce i le-a dăruit ea – bunica. Anii, timpul, ploaia, a luat câte ceva….Multe au intrat în pământ, dar restul a devenit parfumul amintirilor, de care nu se va putea despărţi niciodată. Aveau o casă mică, cu pereţii albi, cu un pătul pentru fân şi animale, în care nu de puţine ori se ascundea, pentru a-i face să o caute… În faţa casei se întindea o pădure tânără de brad peste care se revărsa cerul cu norii pufoşi şi albi ca nişte fesuri de pitici. De cum venea primăvara toate se trezeau din somnul iernii: copacii, tufişurile, stâncile, totul mişca, se frământa prinzând viaţă…Verdele copacilor devenea intens şi mireasma pământului pătrundea până în adâncurile fiinţei ei…Atunci, Ioana avea senzaţia că inima ei era o colibă cu miros de măr, în care căuta mereu, ca un pisoi care adulmecă imaginile celor dragi… Lângă casă se întindea o livadă de meri…Acea livadă a devenit un contor al timpului, al copilăriei, al vieţii … Ioana ştia că livada a fost munca şi bucuria bunicului. În limbajul aspectului, al formei, a culorii, fiecare copac îi destăinuia frământările lui. În ochii albaştri, cu o privire care urca încet pe sub pleoape, Ioana a simţit toată dragostea şi înţelegerea pe care bunicul o avea pentru livada lui. Era micuţ, cu talia mlădioasă şi mersul legănat…Faţa îi era plinuţă, veşnic agitată – când blândă, când aprigă…Mâinile mari, osoase, arse de soare, erau cartea deschisă asupra trăirilor din suflet…Ele conturau gesturile, vorbele, gândurile… Axioma după care se orienta în viaţă pornea de la dragoste, dragostea lui pentru femeia lui, pentru copii lui, pentru livada lui. „Numai dragostea e cea care te leagă de cei de lângă tine.. şi de viaţa”- spunea adesea el. Minciuna, penibilul, era ceva străin de existenţa lui…A trăit simplu, dezvoltându-ţi calităţile dăruite de Dumnezeu, şi a lăsat în urmă amintirea datoriei împlinite. Afinitatea dintre bunici a fost mereu pentru Ioana o taină…Dăruindu-şi totul, ei şi-au clădit un adăpost pentru o iubire de o viaţă. În ziua când femeia i-a plecat spre stele, cel rămas a continuat să existe doar ca un suflet rupt în două… „Fiecare om are un înger, lui trebuie să-i spunem tot adevărul, altfel el nu mai trece să te vadă” – spunea bunica. Şi, nu puţine au fost nopţile ce au trecut prin sufletul bunicului, vorbindu-i acelui înger despre singurătatea lui! Ioana se ridică…Iazul reflecta lumina lunii şi farmecul nopţii o durea…Frumuseţea acelor locuri lovea asemenea unei săbii cu două tăiuşuri… Iubea acest loc!.. Venise aici pentru a prinde curaj…Dar toţi plecaseră în lumea umbrelor…Numai pădurile rămaseră… Întrebări chinuitoare o înăbuşeau…Aici era casa ei ! Rădăcinile fiinţei ei. „Când eşti dezamăgită, când sufletul ţi-e ostenit de necazuri să nu adormi, să deschizi ochii, să te uiţi la tot ce-i viu în jurul tău şi să-ţi spui: vreau să fac cutare şi cutare lucru. Şi cu răbdare şi muncă ai să reuşeşti. Altminteri… ” – se auzi de departe glasul bunicului… Acum înţelegea dezamăgirea, singurătatea, durerea pricinuită de nimicuri…Simţea mirosul răşinii şi simţea că aici era locul ei, căminul ei…Dar nu mai erau cei care îi dăruiseră atâta iubire, atâta bunătate…Cei care o învăţaseră că dragostea trebuie să fie curată nu numai în ochii lumii, ci în faţa propriei sale conştiinţe, şi că trebuie împărtăşită cu cinste… Gândul acesta era ca o orgă ale cărei sunete armonioase ţâşneau în acorduri şi dezacorduri cu întreaga ei fiinţă … Ghemuindu-se în ea, Ioana, copleşită de scurgerea materială a timpului, simţi în trupul şi sufletul ei puterea aripilor pentru un nou zbor… Un sturz cânta în desişul pădurii şi cântecul lui părea a spune „priveşte, sunt fericit, viaţa e atât de frumoasă” – se cutremură uşor, ca şi cum s-ar fi împlinit o profeţie… Clopotele mănăstirii Râşca răsunau în noapte…Cu privirea pierdută pe cerul întunecat Ioana simţea puternic mirosul de iarbă, de răşină de brad, simţea răsuflarea pământului. Se gândeşte pentru o clipă, răzleţ, la povestea gnosticilor care vorbesc despre coborârea sufletelor printre planete către pământ, adunând în drumul lor elementele de care are nevoie pentru viaţa umană… Trăise destule întâmplări care să o pună în gardă împotriva acelor „calităţi” întâlnite la oameni… Nu mai era copila facil încrezătoare din tinereţe. Întâmplări dureroase, sau fericite i-au marcat viaţa, răsplătind-o cu galoanele maturizării… Copilăria fusese un scurt şi mic* Mănăstirile – lăcaşuri de rugăciune şi puritate spirituală – te cheamă să-ţi găseşti liniştea pierdută sau să-ţi aminteşti, când eşti fericit, că totul vine de la Dumnezeu. Aşezate în zone picturale, peisajul ce-ţi îmbată privirea, aerul sănătos ce-ţi umple trupul, devin o osmoză perfectă cu rugăciunile măicuţelor înălţate către ceruri, pentru ca Divinitatea să-şi reverse asupra omenirii harurile ei. În popasul de la Agapia simţi toate acestea… Uiţi de viaţa cotidiană, cu cerinţele, cu împlinirile şi neîmplinirile ei. Trăieşti într-o altă lume, în care esenţa trăirii este religia. Ochii tăi caută mereu – dimineaţa şi seara – iar în zilele de sărbătoare şi la prânz , şirul de femei, care-au părăsit tot ce-i lumesc şi s-au unit cu Cristos. Tresari – pasul lor e uşor, faţa lor e veselă, mersul grăbit. Pentru ele nu există minutul întârzierii, fiindcă dangătul clopotului ce anunţă utrenia sau vecernia face parte din fiinţa lor. Iarna se luptă cu nămeţii, iar vara, cu vestimentaţia lor pe care n-o pot schimba nici când sunt zile toride.Ele se luptă cu natura, cu ele însele, pentru a purta neîntinată dăruirea lor sacralităţii.Din şirul de măicuţe se desprinde imaginea Ştefanei – cea care mi-a fost prietenă şi ocrotitoare şi care, dincolo de moarte va rămâne mereu în sufletul meu ca un prototip al luptei dintre omenesc şi sacru. O perioadă grea din viaţa ei mi-a confirmat ce-nseamnă puterea credinţei, a înţelegerii …şi a acceptării Nu mai ştiu exact când a început acel proces transformator în alchimia sufletului ei, obnubilaţia şi lupta interioară imperceptibilă pentru cei din jur, dar care în interior surpa, îşi făcea loc şi devora întreaga-i fiinţă.Poate din ziua în care a aflat că mai are puţin de trăit…!Din ziua aceea, teama a dus-o spre un tărâm dominat de durere şi singurătate.Poate, din ziua aceea, suferinţa nu a mai putut fi înţeleasă cu ajutorul raţiunii …Mă gândesc acum cu strângere de inimă la toţi acei ani, la acele interminabile nopţi, când lacrimi fierbinţi udau perna ei, când boala săpa adânc în trupul ostenit şi nu avea cu cine să discute, să-i ceară un sfat, sau să-i împărtăşească un gând.Singură…Trăind ceva diferit de felul de credinţă despre care învăţase …Dăruindu-i iubirea lui Dumnezeu şi-a clădit din ea un adăpost de pace, ce constituia o siguranţă în tot ceea ce făcea…Siguranţa aceea dispăruse …Acum teama o alunga din acel adăpost…Legea dragostei era încălcată.Crezul vieţii ei a fost dominat de ordine, echilibru, şi corectitudine…Acum echilibrul se surpa, iar acordul încheiat se clătina …În tinereţe fusese o femeie puternică, robustă, gata să muncească de la ivirea zorilor până târziu în noapte…Pe chipul ei era mereu un surâs, care dădea farmec aparte trăsăturilor aspre…Purta o rochie de tafta neagră, care foşnea la cea mai mică mişcare, un sovon negru îi acoperea fruntea şi obrajii, iar ochii mari neliniştiţi, răspândeau în jur o mare bunătate.Maica Ştefania te întâmpina întotdeauna cu multă generozitate şi căldură când îi treceai pragul casei.Mergeam la prietena mea în fiecare vară, când zilele erau pline de căldura şi lumina soarelui…Doream revenirea în acele locuri, ca o pecetluire a unei iubiri pe care am trăit-o şi am admis-o în sufletul meu pentru totdeauna…Casa măicuţei Ştefania era un mic eden .. Camera ei era deosebită prin prezenţa busuiocului care domnea tot timpul într-o vază albă de pe masa rotundă din mijlocul camerei…Scaune de palisandru cu spătar înalt, înconjurau măsuţa.. În colţul camerei, păstra o vitrină foarte veche, de generaţii întregi, care era plină de mici comori: iconiţe, cutiuţe cu smirnă şi tămâie…iar o candelă mică, aprinsă tot timpul, revărsa în jur o lumină blândă, ce învăluia camera într-o linişte şi pace duhovnicească adâncă.Aveam obiceiul să stăm de vorbă în fiecare seară în balconul casei, să privim apusul de soare de la Agapia…Petunii multicolore ajungeau până la balconul nostru, învăluindu-ne în mireasma lor…O putere ocultă, cu imnuri pastorale se revărsa noaptea şi transparenţa ei era aşa de uşoară, încât pătrundeai cu privirea sufletului şoaptele pline de modulaţii ale îngerilor ce străjuiau pădurea din spatele casei…Nu mă gândeam la ceva anume, nu puteam să mă gândesc, mă contopeam cu natura şi mă înfioram odată cu faldurile pădurii, odată cu şipotul apei, cu razele curate ale lunii ce se revărsau în cascada de lumină peste Agapia, de parcă nu eram eu, eram toate acestea laolaltă.Şi deodată, totul s-a schimbat …Nimic din ceea ce simţeam nu a mai avut o semnificaţie simplă… Zi de zi măicuţa Ştefania devenea o altă fiinţă…Ceva ce era inseparabil de boala ei … Ceea ce pierduse, risipind în obsesii şi stări anxioase, implacabile se risipi…Analiza lucrurilor nu o putea duce prea departe, dar iubirea îi putea aduna sufletul la un loc…Nu putea eluda destinul prin orbire sau inacceptare… Trăiri abisale, străine până atunci, au provocat prefaceri profunde, reevaluări radicale, nebănuite…Nevoită să privească în propria-i inimă, fără precepte teologice şi fără ochelari spirituali, a înţeles în cele din urmă că viaţa este o emulaţie, ce-şi trage seva din adâncurile fiinţei noastre, din iubire şi recunoştinţă…Când a înţeles asta s-a eliberat de temeri…Acceptarea avea nevoie de linişte, de dragoste şi numai din interior putea primi asta…Ornicul timpului rămas era pe sfârşite …În seara aceea maica Ştefania strângea în mână un buchet de vâzdoage…Abundenţa trandafirilor risipiţi pretutindeni umplea grădina de o mireasmă ameţitoare…Zâmbetul larg, luminos, dispăruse de pe faţa ei şi o pace plină de resemnare îi luase locul…„-Viaţa ne risipeşte, ne amăgeşte cu multe năluci – începu ea cu o voce şoptită – şi povara grijilor face uneori să uităm ceea ce Dumnezeu aşteptă de le noi. Să nu uiţi niciodată că, numai în credinţă şi iubire putem fi împăcaţi, fericiţi…numai ele te pot ajuta să păstrezi curăţenia şi candoarea sufletului”….Cuvintele ei zburau în noapte, îmbrăţişând tăcerea şi liniştea sufletului şi am înţeles atunci că aştepta somnul în care să-şi poată odihni gândurile grele. La ce bun să spun că nici o suferinţă nu poate să atingă deznădejdea? Emilia Ţuţuianu* Emilia Ţuţuianu - absolventă a Liceului “Roman-Vodă” din oraşul Roman, licenţiată a Universităţii “Al.I.Cuza” dinLabirintul
La început, în fiinţa-mi de lut s-a pitit tainic iubirea.. Şi-n rădăcinile adânci ale ei, viaţa a luat forma aripilor albe Timpul, fără a-şi schimba măsura, Ghemul Ariadnei l-a desfăcut, încet, de la sine… Şi, din Cunoaştere, a izvorât lumina înţelepciunii, Din Adevăr s-a zămislit lumina dragostei, Contopindu-se cu materia Şi atunci a izbucnit flacăra sufletului
Ca Persefona am străbătut labirintul, şi am simţit în ceafă, răsuflarea-i rece Şi cu fiecare pas cutezat, se deschidea adânc, rana de sub pleoape..
De secera lunii am atârnat, ispita „capitulării laşe”… Şi-n inima mică, ca un fruct, am adunat izvoare de cristale Ce au săpat adânc, în suflet, Cetatea Luminii!
Nostalgie
Ea trece pe stradă făcând paşii mici şi simte în ceafă, în spate, pe-obraz, privirile celor ce grav o condamnă: „Păr verde?!…Păr verde?!… s-aude ecoul.
Ea merge înainte – şi vântul pribeag îi mângâie părul… „-Ce verde închis!?…E pădurea?! uimit îşi pune-ntrebarea.. Iar fata, încet îi şopteşte: „-Pădurea e-n sufletul meu, mi-e dor de pădure şi nu pot să o văd, şi numai suflarea ta ştie să mângâie, Pădurea din părul meu.” Destin
Păşesc, privind tot înainte, Prin frunzele ce cad foşnind- Crâmpei de vise ostenite, Tresar sub pasu-mi obosit
Zadarnic ochii mei mai cată, Prin vechiul Aladin ochean – O razã limpede, curatã, Pe care-o vreau…dar n-o mai am!
Stingher tu treci pe lângă mine, Şi ierni aduci şi vânturi reci… Oh !…te cunosc atât de bine, Destin al meu, la cine pleci? Salcia
Pletoasă, gânditoare , cu pleoapele închise Şi vântul dezmerdându-i faldurile grele, Pe malul solitar al unui râu rămase, O salcie pletoasă, sub cerul plin de stele.
Era sublim sub lună, când briza ne cuprinse, Cu braţele ei grele de Ne-nfioră tainic de amintiri apuse, Şi-n oglinda apei se-apleacă murmurând: Tu la izvor, Eu la vărsare ne legănăm cu vise şi iubiri, .. cuprinşi de neuitare! Zefirul
Zefirul mi-aduse pe aripă, Un gând de iubire stingher – Timid, el se arată o clipă În blânda lumină, pe cer.
Şi, vântul se plimbă prin păru-mi… M-atinge cu pasu-i uşor, Mă-ntreabă: „-Cui vrei să te dărui, Cu-atâta iubire şi dor ?”
Ş-atunci, murmure sfinte, curate – Buzele-mi calde-ţi şopteau Regretul, că nu eşti aproape, Spunându-ţi mereu …că te vreau!
Inima mea
În inima mea, sălăşluieşte un petic de cer şi un pumn de pământ… Pentru a-mi proteja inima, de buruieni omeneşti, Desţelenesc pământul cu eclata carului mic, pentru a afla în adâncuri Misterele Eleusine, Ce le ascund apoi fericită, în al meu petic de cer. Pioşenie
Motto: Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor. (Ps.145,4)
Mă-ndrept spre casa bunicilor, Dar ea mă primeşte pustie şi goală. Mă-ntorc spre căminul părinţilor ca o pasăre care, după ce şi-a luat zborul, îşi caută cuibul plin de penele ce i-au căzut din aripi. Mă-ntorc la fiinţa iubită, cu sufletul plin de dragoste, să-i spun c-a fost cu mine mereu! Mă-ntorc, spre tot ce-a fost tristeţe şi bucurie…
şi
Vreau să retrăiesc totul… pentru că timpul devine un hoţ al vârstelor şi fuge…fuge…fuge
şi
Atunci, mă voi întoarce către pământul care mi-a dat fiinţa… „din pământ eşti şi în pământ vei merge!” Chemarea mărului
Creanga îmi este prea încărcată de flori. Vreau să le dăruiesc, să simt fiori. Să-mi salte trupu-mi prea lemnos, în faţa visului frumos Acelor ce cuprinşi de dor, cu şoapte dulci îşi spun ce vor… Să se-mplinească-n viaţa lor.
Şi-atunci îi chem: „Veniţi cu toţi la umbra mea – Parfum de măr şi flori de nea, Sfinţi-va gândul, dragostea, Şi taina ce se-ascunde-n ea!” Bunica
Ţi-e faţa brăzdată, de şanţurile durerii. Ţi-e părul albit, de povara anilor. Ţi-s buzele subţiri, de mânia tăcerii. Ţi-s ochii adânci, de mulţimea dorurilor. Dar sufletul ţi-e plin, de harul Iubirii, revărsat asupra Tuturor…
Bunicul
Pe scaun, sub măr, stă bunicul, Alături, bastonul de-alun. Pe rondul de flori stă piticul, Cioplit dintr-un trunchi de gorun.
Şi-aduce aminte de vremuri trecute Când mâna-i uşoară în lemn sfredelea, De-atunci au rămas doar statui tăcute Şi lacrimi din ochi, cad fără să vrea.
Copilul se uită uimit la bunicul Şi-i mângâie barba de nea- Pe lângă ei trece ca vântul Coroana de frunze, Şi-odată cu ea… S-aude un murmur, Şi apoi cuvântul: A fost cândva…! În amurg, târziul vals Casa bunicilor
Pereţii casei bunicilor sunt prăfuiţi cu dureri. Pereţii casei bunicilor sunt văruiţi cu lacrimi… Dar icoanele de pe pereţii ei, ne vorbesc de IUBIRE! Revenire Cuprind în braţe căldura verii şi-n suflet vreau s-o strâng pentru tine, când vei veni. Singurătatea, vicleană vietate, sfidându-mă duşmănos, mă privea. Mă ghemuiesc în mine, obosită. Adun în braţele ce-mi flutură în vânt, Amintirile rămase, din alt timp. Inima se deschide ca o rodie, Cu picături roşii, ce se-amestecă cu scurgerea haină a Timpului, cu nisipul lucrurilor pierdute, cu osteneala trupului zbuciumat, cu arşiţa febrei….ce mă devoră! Secvenţe De câte ori ninge cu flori de măr, simt că trăiesc miracolul devenirii… Le iau în palme, le sărut dar ele se metamorfozează În lacrimi, ce cad una câte una… pentru a îmbrăţişa pământul cu flacăra Iubirii… Nelinişte Tristetile noptilor sunt MÃRIMEA TIMPULUI Zilele si noptile se masoara cu ora. VIATA SI MOARTEA În zori, când soarele cu soapte se rasfrânge, ILUZIE Când a cazut o petala, |
Sondaj
Cine este online
Avem 42 vizitatori onlineStatistici Site
- 1502 registered
- 1 today
- 1 this week
- 72 this month
- Last: Susaneaobu
Reclama Dvs
Detalii Conexiune
Adresa IP: 38.107.179.227Hostname:
38.107.179.227
Sistem de operare: Search Bot
Browser:
unknown unknoLocatia Dvs:
UNITED STATES