Visătoare, Galathea...  

Ce mâini frumoase ai, iubitul meu!  

Ce îndurerate cuvinte!  

Oare cum ar fi  

Dacă mâinile tale, într-o bună zi,  

Ar atinge lutul, trecătoare formă a  

Numelui meu?  

Şi l-ar plămădi, l-ar descânta,  

– mâinile tandre, cuvintele încete –  

Încă o dată şi încă o dată, pe îndelete,  

Până când făptura mea, toată,  

Fiinţă şi nume ale nesfârşitei iubiri  

Ar deveni...  

Galathée songeuse…

(trad. Valeria Manta Tăicuțu)

Comme elles sont

belles tes mains, mon bien-aimé !

Et tant de douleur dans tes mots!

Qu’est-ce qu’arriverait si

un beau jour, tes mains

Effleurissaient l’argile,

la forme passagère de

mon nom?

Et la pétrissaient, la grondaient,

– tendres,  ces mains,

– douces, ces paroles  –

Encore et encore, doucement,

Jusqu'à ce que mon être entièrement,

Esprit et nom de l’amour éternel

Devenait...

Germinaţie

Ci, iată, acum, lăsându-se tăcerea

În fagurii de ceară curată ai zilei,

Îmi adun din văzduh respiraţia

În ritualul poemului...

Să-ţi spun, iubite, ce-am mai aflat,

Ce-am mai visat între timp...

Poate că tu ai uitat, poate că şi eu o să uit,

Dar, neţărmurită şi vie,

Iubirea noastră o să rămână...

În memoria ploii, a pietrei, a vântului,

În inima frunzei şi în broderia delicată

A nervurilor ei,

În memoria fulgerului care –

cum însuţi spuneai –

Din senin

Ne-a furat astă-vară cuvintele,

Podoabă pe fruntea cerului dorindu-le

Sau – cine ştie?! – lumină de veghe

În chilia unui însingurat serafim.

Germination

(trad. Valeria Manta Tăicuțu)

Et voilà, maintenant, le silence descendant

Dans les purs rayons de miel de la journée,

Je retrouve mon souffle dans l’air limpide

Pour le rituel du poème...

Pour te dire, mon bien-aimé, ce que j’ai appris,

Ce que j’ai rêvé entre temps...

Peut-être as-tu oublié,

peut-être moi aussi j’oublierai,

Mais notre amour restera

Sans bornes et toujours vif...

Dans la mémoire de la pluie,

de la pierre, du vent,

Dans le cœur de la feuille

et dans la broderie délicate

De ses nervures,

Dans la mémoire de l’éclair

qui – toi-même me l’as dit –

Soudainement

Nous a enlevé, l’été passé, les paroles,

Pour les faire ornement sur le front du ciel

Ou – qui sait ? – lumière de veille

Dans le réduit d’un solitaire séraphin.