13 Februarie 2012, spre seară...

Cât am râvnit ninsoarea! să mă ierţi,

Cuvintele-mi erau atât de arse!

Se-ntunecă lumina sub nămeţi,

Ferestrele nu se mai văd la case.

Stau zăvorâte porţile în frig,

Iar fumurile nu se mai ridică

Spre cerul Tău, dintre tăceri Te strig-

Doamne, a-nceput să-mi fie frică!

‘Mi-apasă gândul norii de zăpadă,

Nici nu mai ştiu anume unde sunt,

Opreşte dar ninsoarea să mai cadă

Peste pământul sfâşiat de vânt!

N-am să mai cer nimic de-acum-nainte,

Tot mai sărac şi mai flămând să fiu,

Ci lasă-mi doar lumina din cuvinte,

De-o fi să mă îngrop în ea de viu...