Home
Acestea sunt ultimele postari ale sectiunii
NICOLAE DINA: „ET IN ARCADIA EGO!” PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 09 April 2019 08:49

 

            Este neîndoielnic că apariția unui nou volum de versuri reprezintă o sărbătoare a spiritului pentru un cititor de poezie. Lectura unui asemenea volum devine o trăire afectivă unică, unicitatea ei manifestându-se și acum, ca dintotdeauna, fiindcă sentimentul, născut în mod firesc, unește bătăile a două inimi animate de fiorul estetic, autorul și lectorul realizând un tandem complementar, primul oferind, iar al doilea receptând intensitatea simțămintelor, profunzimea trăirilor sufletești, semnificația temelor și a fondului ideatic surprinse în fiecare poezie.

            Am trăit toate aceste stări citind volumul „Cândva, în Arcadia”, publicat de DOMNIȚA NEAGA la Editura Neuma (2019), urmând altor patru volume originale și unei antologii de autor în perioada 2000-2017, iar, de curând, unei antologii cuprinzând creațiile a zece scriitori teleormăneni printre care se află și poeta roșioreancă. Nu uităm volumul de cronici de întâmpinare („Lecturi în lumină”) în care autoarea se dedică exercițiului critic, fără a-și aroga calitatea de critic literar, ci numai pe aceea de cititor avizat, ca profesor de limba și literatura română.

            Rafinamentul, intuiția artistică și gustul estetic ales, însoțite de o autentică vocație lirică, sunt câteva dintre trăsăturile unei poete înnăscute, având în vedere sensibilitatea, delicatețea, căldura sufletească, profundele stări afective trăite atunci când își pune întrebări asupra destinului omului, al lumii în care trăiește și chiar al Universului ale cărui elemente sunt strâns legate de viața umanității de acum și dintotdeauna, căci, așa cum afirma anticul Ovidiu, „quidquid tentabat dicere, versus erat”, ele sugerează resortul intim al Domniței Neaga de a comunica și de a se comunica și în versurile acestui volum cu același har ca în cele anterioare.

            Primul ciclu (din cele patru care alcătuiesc volumul) este „Tăcerea îngerilor”, al cărui titlu se explică prin primul poem în care autoarea își exprimă profesiunea de credință, aceea că în creațiile sale a fost inspirată de dragostea și respectul pentru tot ceea ce este românesc („Am moștenit comori străvechi de visuri”), de credința nestrămutată în Dumnezeu („Cu îngeri am vegheat în paraclisuri”) și, bineînțeles, de natura cu care s-a aflat în deplină comuniune, fiindcă elementele sale au avut darul „s-aprindă focul meu pe-o altă stea” și în sânul căreia „de-atâta cânt, mi-e inima vioară,/se naște-n ea izvor imaculat” („Înger de pripas”). Astfel, principalul motiv literar îl constituie păsările, considerate simboluri ale sufletului, ale nemuririi acestuia, iar zborul lor semnifică relația dintre lumea materială de pe pământ și cea spirituală din Eden. Domnița Neaga este atrasă de păsările cerului, dar nu unele oarecare. Mai întâi, metaforic, pasărea reprezintă ființa umană, îndrăznim să-l numim pe românul nevoit să suporte „atâtea nelegiuiri”, aflat în chingile unui regim social care nu permitea libertatea, dreptul la cuvânt și la „zbor”. Când și-a recăpătat libertatea, pasărea-om ezită să se bucure de aceasta întrebându-se „cum va fi dincolo de gratiile/escaladate de atâtea ori,/doar din priviri?”. Dar, oricât a stat sub obrocul întunericului, în sufletul său a trăit speranța, cu gândul libertății ce va să vină, așa cum pasărea zăbrelită își păzise cu strășnicie „umflăturile umerilor/unde, nevăzute de nimeni,/păstrase aripile ascunse” („O pasăre”).

            Ca simbol al soarelui, de fapt ca o reincarnare vie a acestuia, condorul este pasărea preferată de poetă, căci numai el poate reprezenta pe pământ „focul” ce i-a înflăcărat sufletul, ca și „visul meu frumos și-atât de înalt”, idealul către care a tins creatorul, „nemărginirea” și „nemurirea” cuiva care a trăit ca un „rebel cu idealuri”, dar căruia trecerea ireversibilă a timpului „i-a stins lumina repetat” („Aștept condorul”). O altă pasăre preferată este pescărușul, considerat, în mitologia antică, drept cel ce stăpânea lumina zilei și al cărui „cântec” asemănător hohotelor de râs anunța trecerea nopții și venirea zorilor marcate de răsăritul soarelui. Astfel, aflată „lângă o margine anonimă de mare”, poeta suportă „persiflarea” păsărilor marine care îi reproșau „pe tonuri subțiri” faptul că renunțase la idealurile sale și că devenise „o pradă vânată de amintiri”. Zborul zglobiu și „hohotul” persiflant al pescărușilor o încurajează, o ajută să-și alunge tristețea și deziluziile, astfel încât „alături de ei, am pornit pe un drum îndrăzneț,/spre un liman pe nicio hartă marcat”, găsindu-și drumul propriu, stilul personal în creațiile sale, luând exemplu de la aceste păsări care nu se tem să se avânte departe, în largul mării („Pescărușul”).

            Idealurile poetei datează din perioada „arcadiană” a copilăriei, perioada fastă a vieții sale, cel dintâi fiind să ajungă „o carte de învățătură/în mâinile unui copil”, metafora sugerând dorința de a lumina mințile elevilor săi, ceea ce s-a și întâmplat. Al doilea ideal a fost cel de a deveni „măr cu bogată coroană” și „cu fructe îndestulate”, metafora referindu-se la creatorul ale cărui opere trebuie „să astâmpere foamea și setea” celor îndrăgostiți de poezie, de artă. Dar viața are și părți rele, aduce destule „nedreptăți” și se opune împlinirii idealurilor, de aceea se vede în ipostaza „păsării spin”, ca simbol al visătorului și, în același timp, o „armă” pentru izgonirea „nedreptăților/ce le îndur”. Totuși, acest lucru nu i-a reușit întotdeauna, întrucât forțe potrivnice au ținut-o ca pe „o cetate/mereu sub asediul/nedrept și străin…” („Pasărea Spin”). De aceea, se face ecoul lungului șir „de femei oropsite/ale neamului meu creștin”, unite, în evoluția lor, de aceeași „melodie dulce-amară” a unei existențe amenințate de nenorociri și de vicisitudinile fiecărei vârste, fie spaimele copilei, „un vis otrăvit de coșmaruri”, fie zbaterile femeii tinere animate de „dorința desprinderii din starea larvară”, fie ale celei vârstnice, vârsta aprofundării experienței și a înțelepciunii, când „m-am cufundat în propriile gânduri”. Poezia este un omagiu adus femeii, iar melodia repetată în fiecare generație pe care o îngână fiica, așa cum a fost fredonată și „de mama, de bunica, străbunica”, are un nume simplu: „condiția femeii românce” („Cântec moștenit”).

            Sentimentul cvasiprezent în poemele acestui volum este tristețea „îndârjită și mereu tenace”, aflată permanent „la piept, parfum de floare rară,/în spate-o duc, precum un melc sălașul” („Ca o amuletă, tristețea ”), pe care poeta o trăiește într-o societate în care relațiile umane au devenit glaciale și în care omul nu mai are valoare atunci când are „grumaji plecați, sub apăsări în jug;/când zâmbetul pe buze este plânset”, întrebând retoric „cine sunt vinovații fără vină,/de fac ce vor acum cu soarta mea?”, adică aceia din cauza cărora „noi altceva părem…trăgând la plug!” („Drept divin”). Astfel, poeta constată cu amărăciune că actuala societate „e un spectacol fără mari pretenții,/intrăm în scenă și jucăm un rol;/sunt amatori ce se descurcă bine,/dar cei mai mulți dispar tăcuți în gol…”, iar cei din urmă, „inconștienți, trădați, bătuți de soartă”, ajung la bătrânețe constatând că „nici nu vom avea a doua șansă/ca-nvățătura ce am dobândit/s-o folosim spre a ne fi mai bine” („Spectacol live”). De altfel, în acest volum, Domnița Neaga se implică mai mult ca oricând în viața cetății, în existența socială, în pericolele de care aceasta este amenințată, chiar la nivel global, unde se manifestă „aceleași conflicte religioase,/cruciadele moderne,/cu motivațiile lor ascunse/…/aceleași violențe/care ne hrănesc gustul/pentru vulgarul spectacol de sânge…” („Aș dori…!”), toate acestea fiind consecințele acțiunii celor care „s-au cățărat în vârful cetății,/fluturându-ne steagul nedreptății/ca semn al puterii/de care sunt mândri”, stigmatizându-i pe „inconștienții” capabili, din ură de rasă, de religie, de neam, „să mitralieze tot ce mișcă/și nu seamănă cu ei,/la culoare” („Impostorii”). Parvenitismul, aburcarea pe scara ierarhiei sociale și politice o oripilează atunci când cei care urmăresc insistent acest lucru sunt niște „indivizi, care,/dacă au descifrat alfabetul,/își permit să mâzgălească/pereții templului/limbii române”, uitând că vanitas vanitatum et omnia vanitas, în timp ce își pun „pozatriumfală” chiar „unde și câinii vagabonzi/ridică laba” („Graffiti”), sugerând, metaforic, că răul se amplifică în lumea noastră, mică așa cum este ea, versurile sale devenind un semnal de alarmă.

            Poemele din următorul ciclu, „Fascinația lumilor intermediare”, sunt de sorginte metafizică, poeta încercând să descâlcească esența lumii, să descopere posibilitatea explicării existenței umane cu tot ceea ce înseamnă ea, de la dorințe și visuri la dragoste, de la natura terestră care nu mai este spațiul ocrotitor, salcâmul eminescian devenind astăzi „salcâmul martor, astăzi fără flori”, neprimitor cu „trunchiul său golit de spini…” la spațiul cosmic ocupat de drone, de „o sferă în rotire” care „în mișcarea centrifugă,/a dislocat și a antrenat în vârtej/și munții și cerul și stelele/și întreg Universul…/o sferă în rotire,/o Supernova” („Sferă”).

            Tema celor mai multe poeme este dragostea, de la primii fiori când „trupul mi-l simțeam într-o dogoare” și când „un val de fluturi năvăleau puhoi” („Statornicie”), iar iubita visează „cu gândul la clipa/când îmi vei cere/să te urmez/la altar („Un vis și atât”). Totuși, vine o vreme când constată că „n-am putut avea cu tine casă” și își ia adio de la „voalul de mireasă”, tristețea și dezamăgirea despărțirii făcând-o să constate că iubirea „platonică și veșnic ezitantă” a fost un „mit”, din moment ce nu a devenit „nici soață, nici amantă” („Oboseală”).

            Treisprezece distihuri grupate în ciclul „Risipiri tranzitorii” încearcă definirea unor noțiuni legate de viață, de simțire, de gânduri, manifestări total diferite de la om la om, din moment ce „chiar dacă mergem toți pe același drum,/unii sunt flăcări, alții numai fum” („Diferență”).

            Legendara provincie grecească Arcadia devine motivul poetic al ultimului ciclu („Arcadia din suflet”), folosit și în titlul volumului, sugerând dorința autoarei de a se reîntoarce, fie chiar și imaginar, în satul copilăriei, perioada cea mai fericită a vieții sale, evocată cu nostalgie („Mi-e dor de anii vârstei nepereche,/Colina mea, cu străluciri stelare!/Un cântec vechi îmi răscolește vremea:/Nimic nu suntem! Doar o întâmplare…”), deoarece numai acolo a trăit plenar comuniunea cu natura, fericirea idilică din mediul rustic în spiritul tradițiilor și obiceiurilor populare ancestrale („Colină în Arcadia”). Poeta evocă locurile copilăriei, devenite din ce în ce mai depopulate, căci „în vârful dealului,/au rămas doar ei, strămoșii”, constatând că „e atâta liniște/pe ulița tristeților timpurii,/de parcă aud/cum se zbat în neputință/ale lumii oarbe/furii…” („Singura uliță”). În acest univers rustic, copila de altădată evocă fragilitatea și delicatețea mamei, din moment ce copilăria este plină de „cântecele/și poveștile învățate/de la mama,/în nopțile lungi, hibernale”, mama de la care a învățat să diferențieze „binele de rău”, știind că „Dumnezeu era mereu lângă noi” („Dumnezeu era lângă noi”), iar de la tatăl său învață „câtă dragoste și răspundere/implică statutul de părinte”, acesta fiindu-i alături în momentele principale ale vieții („Statutul de părinte”). Dispariția acestora, „străfulgerați de fierul morții rece”, îi umple sufletul de „o durere fără margini” și de „valuri de tristeți”, dar vor rămâne veșnic în inima sa, căci „doar ei rămân ai casei noastre sfinți” („Icoane de lumină”). Cu aceeași nostalgie retrăiește amintirea bunicilor săi, păstrători ai obiceiurilor vechi, de la care a învățat că „iubirea de unde vine,/și câtă ți se cuvine,/tot cu iubire se obține” („Nume de băietan”).

            Așa se explică și alegerea celebrei expresii ca titlu al notelor mele de lectură, plecând de la ideea că, dacă „Arcadia”, reprezintă pentru poetă copilăria idilică, are aceeași semnificație și pentru noi, cei născuți și crescuți în același spațiu rustic, considerând satul natal ca pe o adevărată axis mundi, un topos al celei mai fericite perioade din existența noastră. Mais où sont les neiges dꞌ antan?

Poeta rămâne egală cu ea însăși făcând abstracție de orice alt experiment liric manifestat în literatura română, păstrând nealterat stilul originalcu care ne-a obișnuit în toate volumele anterioare. Nu înseamnă însă că și-a conservat și limbajul, de această dată acesta crescând în expresivitate, experiența, înțelepciunea vârstei și exercițiul îndelungat adăugându-se talentului și harului artistic ce o caracterizează și confirmând o constatare mai veche, potrivit căreia Domnița Neaga rămâne o voce lirică profundă și inconfundabilă, atât a literaturii teleormănene, cât și a celei românești, în general.

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 4 of 18770

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 235 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 279 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou