Home Proză Dumitru Scorțanu și George Filip despre volumul lui Ionuț Caragea - Gândul meu. Cum am devenit Poet
Dumitru Scorțanu și George Filip despre volumul lui Ionuț Caragea - Gândul meu. Cum am devenit Poet PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Dumitru Scorţanu   
Thursday, 09 June 2011 18:07

Patria noastră, GOOGLE, sau jocul la ofsaid

 

Jocul la ofsaid înseamnă în mintea mea că atunci când te loveşti de obtuzitatea conaţionalilor nu-ţi mai rămâne decât evadarea în nori, ca în visele copilăriei, când făceam salturi uriaşe, sărind la cer şi apoi plutind încet prin văzduh, deasupra lor, scăpând astfel de răutatea lumii înconjurătoare.  

Nu credeam că am să ajung să scriu prefaţa unei cărţi autobiografice a lui Ionuţ Caragea. Este un fel de răsturnare a derulării normale a timpului. Sau poate că poeţii, arzând mai intens decât noi, ceilalţi, se consumă mai repede? La drept vorbind, eu am cunoscut la început doar poeziile autorului, de pe Google, acolo unde el s-a născut ca poet. Se pare că amândoi fiind din zodia berbecului, deci persoane cu o intuiţie foarte ascuţită şi cu multă iniţiativă, capabile să-i mobilizeze şi pe cei din jurul lor, am avut din prima clipă încredere unul în celălalt, aşa încât colaborarea noastră a dat fructe imediat. Abia după ce i-am publicat primele două volume de poezii, l-am cunoscut şi personal, la o lansare de carte la Iaşi, în martie 2007. Ulterior, ca într-un puzzle, s-a construit încet­-încet, cu fiecare volum, cu fiecare colaborare dusă la bun sfârşit, şi o imagine a omului Ionuţ Caragea, pe măsură ce aşezam, când şi când, câte o piesă, compunând un chip şi o istorie umană, un destin ca al oricăruia dintre noi toţi, cei născuţi pe plaiul mioritic. Ceva-ceva intuisem din chiar volu­mul de debut, căci nu oricine putea avea curajul să scrie în anul 2006 poezie patriotică (era ceva à contre-courrant), iar aceasta să-i iasă aşa de bine: „dragă mamă,/ tu ştii că te privesc/ de fiecare dată când soarele răsare/ pui streaşină palma la ochi peste hotare/ aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare// la mine-n această cămară/ vorbesc pe-o altă limbă cu pereţii/ aceş­tia-mi sunt profeţii/ ca­re-mi vestesc că astă-seară/ va curge sânge-n călimară/ şi eu pe mine mă voi spovedi:/ est-ce que c’est la fin du monde au­jourd’hui?“ („Statuie cu faţa la Est“, Delirium Tremens, ed. Stef, Iaşi, 2006, p. 120), sau: „priveam cerul oftând norii îi atingeam cu degetele desenând avioane/ când eşti singur încon­jurat de străini Dumnezeu este mai aproape de tine/ sunt pasăre călătoare izgonită de existenţa stearpă pe alte continente/ aş vrea să zbor deasupra Tomisului/ lingându-mi sarea de pe răni/ săru­tân­du-l pe Ovidius pe frunte/ scrijelind o poezie de dor/ / te-ai gândit vreodată la patria ta ca la un cimitir de cuvinte pierdute/ printre atâtea limbi covârşitoare devii o limbă mută“ („Voyage, voyage“, ed. cit., p. 125). Sau, apoteotic: „Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine/ Ca ale mele braţe ce-au îndurat mânia,/ N-ai cunoscut Carpaţii, câmpiile Rovine/ Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România.// Tu, Sfinte Laurenţiu, nu eşti un cheag de sânge/ La margini de imperii şi năvăliri barbare,/ N-ai cunoscut durerea românului ce plânge/ Lovit de patru vânturi cuprinse de turbare.// Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată/ De sora ta bătrână ce curge-n răsărituri,/ Dar vei cunoaşte dacul cu faţa sa brăzdată/ Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri.“ („Tu, Sfinte Laurenţiu“, M-am născut pe Google, ed. Stef, 2007, p. 25).

Din start mi-a fost clar că Ionuţ Caragea nu se sfieşte să numească realităţile sau să-şi exprime dragostea de locurile natale, că suferă de dezrădăcinare, că întreţine o strânsă legă­tură cu divinitatea şi că primele două teme sunt cu predilecţie moartea şi dragostea. De asemenea, că are în sânge ştiinţa comunicării, nu numai prin cuvânt, ci, mai ales, prin metafore. Într-un cuvânt, un potenţial mare poet.

Cred că aspectul naţional m-a impresionat în primul rând la acest tânăr rugbist plecat în Canada înainte de vârsta la care românii îşi puneau până mai ieri pentru prima dată întrebarea perfect justificată: „De ce naiba mai stau aici în ţară, să-şi bată joc ăştia de mine?“ E adevărat că între timp minunata noastră tranziţie politică spre democraţie ne-a adus o schim­bare: tinerii noştri speră să emigreze încă de pe băncile şcolii. În curând vom auzi şi la grădiniţă: „Vleau să plec în lumea mea…“ Între timp universul pare să-şi fi lărgit, în mod obiec­tiv, orizonturile, am evoluat de la autarhia autosuficientă a anilor ’80 la o societate deschisă globalizării, în sensul că la noi guvernează acum kitschul, grandomania noilor îmbogăţiţi şi cinismul omului politic de tip nou. Securitatea, atât de temută şi lucrând în subterane, a ieşit la lumina zilei (direct sau prin copiii securiştilor) şi nu se sfieşte să pretindă condu­cerea pe faţă a ţării. E firească deci la tinerii români disperarea lipsei oricărui orizont, dublată de agresiunea publicităţii propa­gan­distice occidentale, începută cu filmele artistice prea­mă­rind petroliştii din Dallas şi pe mujahedinii cei buni, tali­banii afgani care-i alungau pe ruşii cei răi, continuând astăzi cu minciuna unei Europe Unite din care de fapt românii sunt excluşi sau acceptaţi doar la spălat podelele sau fundurile moşnegilor şi babelor abandonate de propriii copii. Singura noastră consolare este gândul că am trimis şi noi pe cineva acolo ca să ne reprezinte, persoane demne de respectul Europei. Se pare că alegătorul român nu e aşa de prost cum îl cred unii. 

Al doilea lucru care mi-a plăcut la Ionuţ Caragea a fost autenticitatea trăirilor sale poetice: într-o lume bolnavă de plictiseală, acest tânăr avea de comunicat o mulţime de lucruri grave şi îşi perfecţiona mereu mijloacele de comunicare poeti­că, experimentând mereu alte şi alte mijloace pe care intuiţia sa le extrăgea, lămurindu-le, din vastele sale lecturi, făcute într-o viteză de necrezut, sau exploatând filonul nou al Inter­ne­tu­lui, al comunicării virtuale, tehnicizate. Referindu-se fără să vrea, poate, la firea sa intuitivă, el spune: „Port ochelari/ Să nu-mi violeze realitatea retina/ Închiriez amintirile orbilor/ Ei nu disting culori/ Ei nu visează/ Cai verzi pe/ Pereţi“ („Până când moartea“, Delirium Tremens, ed. Stef, Iaşi, 2006, p. 188); sau, invocându-şi celălalt Eu prin sonoritatea redescoperită a unor cuvinte meşteşugit alese, anunţând parcă iminenta apa­riţie a volumului „Analfabetism literar“: „cu palma muşcând din palma întinsă o palmă pământ/ în ochiul de apă în ochiul de sticlă deochi te cuvânt/ în frunte răsare în frunte păşeşte înfruntă ce-i sfânt/ sub talpa fierbinte talpa iadului sub talpă rai frânt/ osul miroase oasele roase arsele oase frământ/ bol de nimic nimic bolnav bolnav te descânt/ ultimul suflet suflecă suflarea-n mor­mânt/ mai sunt?“ („Invocarea celuilalt Eu“, ed. cit., p. 145). La Ionuţ Caragea subtextul vibrează mai intens decât cuvin­tele, iar pauzele impuse de ritmul ales de poet (neîntâmplător) marchează expansiunea timpului produsă de singurătatea apăsătoare, cuvintele nemaifiind decât suportul firav care men­ţine ici-colo pânza prinsă de simeză, poemul devenind parcă o pânză semnată Dali: „Ceasul rămâne stană pe perete/ Cu limba prinsă într-un cui/ Privindu-mă ca o pecete/ Iscălitura nimănui// Patul mă-mbracă în veşminte/ Croite lungi pân’ la pământ/ Albe ca neaua pe morminte/ Şi reci ca ultimul cuvânt“ („Ultimul cuvânt“, ed. cit., p. 155). Alteori, imaginile sânt idilice, aşa ca în versurile pline de prospeţime: „aseară ţi-am aruncat cu bulgări în geam/ inimi fulguiau într-o iarnă pustie/ mă gândeam unde o fi inima mea/ printre atâtea alte o mie/ tu stăteai ascunsă după perdea/ te făceai că nu-i nimeni acasă/ umbra însă ţi se vedea/ şi te făcea mai frumoasă/ îţi aruncam cu bulgări în geam/ poate cândva vei răspunde/ să ne iubim cum se cade online/ măcar două secunde“ („Iubire offline“, M-am născut pe Google, ed. Stef, 2007, p. 69). Sau: „aş vrea să visez dar visul revarsă/ prin genele zilei şi ultima farsă/ îmi scutur costumul de praf şi de scrum/ şi merg cu tristeţe pe ultimul drum// încerc să găsesc răspunsul la toate/ şi cad – mă ridic – şi mă târâi pe coate/ aş vrea să ştiu ce se află la capăt/ să ştiu ce-am pierdut şi ce n-am să recapăt// din când în când îmi mai scapă o rimă/ aceasta îmi este materia primă/ tuşesc şi mai trag din ţigară un fum/ şi merg cu tristeţe pe ultimul drum“ („Pe ultimul drum“, Negru sacer­dot, ed. Fides, 2008, p. 53).

Al treilea lucru care mi-a plăcut la Ionuţ Caragea a fost preocuparea extrem de atentă de a livra texte fără greşeală: chiar dacă nu reuşeşte întotdeauna – errare humanum est – măcar face tot ce-i stă în putinţă, ştiind instinctiv că perseverare autem diabolicum. Este, pesemne, meritul anilor petrecuţi în compania calculatorului, singurul dascăl capabil a ne învăţa semenii că pentru a pretinde corectitudine trebuie mai întâi să oferi corectitudine. Nu poţi cere cuiva care îţi face cinstea să te citească să îţi treacă erorile cu vederea. Nu poţi pune într-o pagină de Internet sau în paginile unei cărţi cuvinte stâlcite sau combinaţiile de semne care au luat locul limbii române pe bloguri în ultima vreme. Sau poţi s-o faci, dar aceasta denotă lipsă de respect pentru tine însuţi şi pentru cititori. Or, Ionuţ Caragea, fost sportiv de performanţă, auto­convertit în om de litere, ar putea să constituie şi astăzi un exemplu pentru alte persoane, cu studii foarte înalte, cu titluri foarte înzorzonate, care mi-au dat spre publicare, la o editură sau alta, manuscrise aflându-se într-un hal fără de hal. Şi nu mă refer numai la erori de dactilografiere, ci şi la o minimă documentare înainte de a pune pe hârtie un text. 

Ca orice berbeci, orgolioşi, noi am trecut întotdeauna în planul doi vieţile personale, având o relaţie strict profesională. Multă vreme am tot sperat că dacă eu nu-l pot ajuta să trăiască din poezia publicată la editura mea, măcar am să-l pot provoca să scrie din ce în ce mai bine, să-l ajut să fie mai „vizibil“, până când va fi preluat de vreo „instanţă superioară“… O dată chiar l-am rugat să-mi permită să-i finanţez eu apariţia, din veniturile mele personale, ca inginer profesionist. S-a cam codit, dar a acceptat. Deunăzi mi-a amintit, plin de orgoliu, că nu ţin eu bine minte, că au fost două volume care… Or fi fost, mai ştii?…  

Mi-am mai spus apoi că poate va abandona românismul şi va fi asimilat de canadienii de limbă franceză. Dar nu, râia aceasta, o dată ce s-a prins de tine, nu se mai duce… Nici măcar volumele de poezie în limba franceză (La Suprême émotion, ed. ASLRQ, Montréal, 2009, şi Déconnecté, ed. Elmis, Iaşi, 2009) nu l-au putut extrage pe Ionuţ Caragea din matca românească. 

Ce putem face, dragă Ionuţ? Unii, foarte tineri, încă mai pot emigra, încă mai pot să se lase asimilaţi. Altora, fie prea bătrâni, fie prea îndărătnici, nu le-a mai rămas decât să emi­greze direct pe toile – cum spun francezii plini de romantism, căci rimează cu étoile :=) – adică pe Internet, pe Google, de exemplu, unde ne-am putea „trage“ o Patrie aşa cum o visăm cu toţii… Şi, la drept vorbind, asta şi merităm, dacă în România pot fi încurajaţi cu bani de la stat poeţi care se culcă „O noapte cu Patria…“ 

Dar dacă am face cu toţii, deodată, pasul la ofsaid? Dacă am face, aşa cum visa generaţia mea, la începutul anilor ’90, un nou stat canadian, o mică Românie fără guvernanţii şi politi­cienii cu care ne-au pricopsit marile puteri la „revoluţie“?

Se pare însă că aşa este dat să fie, poezia autentică trebuie dăruită publicului, ca orice altă operă de artă adevărată. De îndată ce intervine banul, arta devine brusc artizanat, şi este preluată de misiţi sau de fanarioţii care conduc o anumită dregătorie a ţării, reglementând pe truda noastră ceea ce este artă şi ceea ce nu. Iar dacă nu ai „şansa“ sau „ştiinţa“ de a te face acceptat de aceştia, poţi doar să-ţi vinzi creaţiile pe margi­nea trotuarului, pe un ziar întins pe asfalt, precum studenţii de la arte plastice care vând mărţişoare de 1 martie, ca persoa­nele care vând tablouri pictate cu tuşe groase de ulei, în relief, în faţa Teatrului Naţional din Iaşi. Ori postezi versurile pe un sit Internet, sperând că vreun alt suflet de om visător va fi mişcat de suferinţa care te-a îndemnat să scrii sau de meşteşu­gita ta împletire de cuvinte româneşti. 

Căci aceasta este nefericirea sau norocul nostru, al celor care ne-am născut români, fie că acest lucru ne place, fie că nu, vorbim o limbă destul de rară şi avem în spate o istorie foarte lungă (prea lungă) şi tristă, iar conducătorii noştri, cu excepţia câtorva voievozi, au pus dintotdeauna mai mult preţ pe o iluzorie „fiinţă statală“ (care le garanta lor poziţia de conducători şi un număr mai mare de plătitori de impozite) decât pe construcţia unei conştiinţe naţionale puternice, cum au făcut alte popoare mai mari decât al nostru, precum polo­nezii, germanii, francezii sau englezii. 

Dar poetul mai are un as în mânecă. Îşi va tortura duşmanii imaginari şi va transforma moartea într-o adevărată muză, iu­bind-o bestial. Este surprinzător felul în care Ionuţ Caragea reuşeşte să treacă de la o stare sufletească la alta, schimbându-şi în acelaşi timp şi stilul poetic, fie ancorat în clasicism, fie în postmodernism, fie în lumea informaticii. Care sunt limitele nonconformismului său? Poetul Ionuţ Caragea este născut pe Google, nu făcut. Naşterea sa poetică s-a produs în vâltoarea suferinţei. În definitiv, din această luptă de-a lupta între tânărul şi Marea, câştigătorul sunt eu. Am prins în plasă micul mare peştişor de aur“ (fragmente din prefaţa volumului M-am născut pe Google, ed. cit.) – aşa spunea George Filip în decembrie 2006, anunţându-ne că a apărut un nou poet.

Ionuţ Caragea m-a anunţat în mai 2011 că publică ultimul său volum de poezie. M-am gândit imediat la ce e mai rău, apoi, aflând că nu-i grav bolnav de nimic, m-am liniştit: aşa-s poeţii… au sindromul mal-aimé… Mi-am zis: când îl va bântui iarăşi muza pe înserat, nu va mai avea încotro şi va cresta din nou vena născătoare de poezie, ca donator universal ce este… 

Dar apoi am fost revoltat: de ce tocmai el? De ce nu renunţă cel care, asistat de forurile culturale române, are vise erotice şi perverse cu Patria? De ce nu renunţă ăla? De ce nu renunţă ăia, cu toţii? De ce nu ne lasă să trăim în ţara care ne-a dat viaţă? De ce nu emigrează ei? Asta era întrebarea – greşită în fond – pe care mi-am pus-o şi eu în vara lui 1990, când am decis să rămân am renunţat să plec. Mare greşeală… Cui prodest? 

Să ştii, Ionuţ, că noi toţi aşteptăm să te întorci la masa de scris! 

Dumitru Scorţanu, 

01.06.2011

 

Poetul… minte !


Desigur, și Vezuviul își reproșează modul în care și-a scuipat lava peste oameni și locuri, dar din cenușa lui n-a renăscut pasărea cu aripi de foc. Și Marea noastră cea Neagră a făcut corăbiile țăndări în ghearele valurilor, a dat cu pescă­rușii de țărmuri sau a pus delfinii să plângă, dar niciodată nu și-a clătit voalul veșnic albastru în lacrimile nevestelor și ale pescărițelor văduvite de furtuni. Nici Dunărea nu și-a schim­bat cursul veșnic, întorcându-se din aval spre amonte, origini iscate din germanica Pădurea-Neagră.

Aheii, adesea mârșavi și puternici, au ars și ruinat cetăți vestite punând temeliile altor noi culturi. Macedon, Ginghis Han, Hitler nebunul, Stalin etc… au pângărit pământul cu hoardele lor cotropitoare și așa, tâlhărește, au rămas în istorie. Numai dacii și urmașii lor și-au apărăt sărăcia și nevoile și neamul cu spada lor de crez.

Dar prin voia Celui de Sus, spre muntele rațiunii cosmice, s‑a născut Hristos, dumnezeul pământean care a schimbat din țâțâni tarele lumii. Și L-am bătut în cuie și nu s-a supărat. Atunci de ce s-ar supăra poetul Ionuț Caragea, care ne ame­nință că abandonează poezia? Minte! Poetul războiului cu propriul gând din oglinda fermecată a minții își propune un răgaz pentru a se întoarce pe frontul suferințelor. Spovedania lui este o palmă menită să-i trezească pe cei care dorm cu volumele sale de poezie romantică pe genunchi.

Noi, mereu de veghe prin vămile vieții, îl iertăm și vi-l divulgăm ca pe un cert ultrastrănepot de-al grecului Ulisse, care încearcă să ne vâre în cetatea culturală un nou cal troian. Suntem siguri că Ionuț Caragea nu ne va trăda. El va renaște din spuza cuvintelor rătăcitoare și va fi căpitanul unei noi generații prin oceanele poeziei.

Sic… non transit gloria mundi!


Poet george FILIP

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 541 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 291 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou