Max e profesor de istorie. Şi-a cumpărat ultimul palton nou prin 1992. E aproape de pensie şi câştigă 1.700 lei, are doi copii studenţi şi un petic de pământ în satul natal. Ieri a dat 50 lei pe un loden la mâna a doua, plus 25 lei pe o pereche de cizme pentru soţia lui, doamna învăţătoare. "În ’41, după ce s-a cedat Ardealul, eram refugiaţi şi aveam mai multe drepturi; statul se îngrijea de taxele şcolare, de transport, de solda de refugiat şi aveam şi oareşice asistenţă medicală. Eram în război şi nu prea se simţea - aveau toţi de lucru, de la ăl de zece ani pân’ la ăl de şaptezeci.

De zece ori e mai rău acum decât atunci." Spune asta oricui vrea să audă, ca un martor încăpăţânat. Şi are dreptate. Nimic din situaţia vreunei ţări, de la războaiele mari încoace, nu se compară cu ceea ce azi loveşte România. Şi aici nu mai vorbim de criza economică sau de lipsuri - le-au avut şi americanii, şi românii, şi ungurii, şi finlandezii, toţi. Nu lipsa pâinii de pe masă te înspăimânta, ci lipsa oricărei perspective vizavi de rămânerea în ţara asta. Un sondaj IRES arată că 80% dintre liceeni vor să plece din România.
Statistica din mai a Colegiului Medicilor zice că în fiecare zi trei medici pleacă şi ei din România. Din cei cinci olimpici premiaţi la Mondiale, patru au aplicat deja pentru universităţi din afara României. Pleacă toţi, de la ciobani la doctori, de la mecanici la fizicieni. În asemenea condiţii, spuneam, nu criza economică e motorul exodului. E ceva mult mai spurcat: lipsa de caracter a guvernanţilor, fie ei de stânga sau de dreapta.  Sclipiciul de coţofană nu mai ţine, păpuşarii din politică nu se mai tem de nimeni. Şi ruşine nu le-a fost niciodată. Au redus numărul secretarilor de stat - facem economii, cică. Şi îi vezi apoi, pe aceiaşi incompetenţi în stânga miniştrilor. Acum sunt consilieri, au rămas în sistem. Cel de la industrie s-a paraşutat la mediu. Un subprefect restructurat e acum consilier al prefectului. O şefă de agenţie devine inspector.
Fiecare a văzut în partid o trambulină, fiecare a văzut în pupatul în dos un doctorat în supravieţuire. S-au rotit aceiaşi oameni în sistem, au refuzat orice idee de reformă, s-au obişnuit să vorbească mai mult decât pot gândi. Acum se miră că le pleacă propriul popor.
Am cunoscut kosovari mai optimişti decât noi. Sârbi sau bosniaci, croaţi sau moldoveni, toţi au, încă, încredere în conducătorii lor. La prima vedere par mai săraci decât noi, românii. Dar sunt mai bogaţi, de fapt, în speranţele lor.
Max va avea o pensie de 1.000 lei. Max seamănă cu România însăşi, un dezmoştenit al istoriei pentru care refugiul e un vis frumos. Max cânta şoptit: "Sunt refugiat / Într-o ţară de rahat" - şi goliciunea timpului istoric devine imn naţional. Imn pentru un popor cu bagajul la uşă. Imn ciudat - ca un scrâşnet.