|
Scris de Dorina Şişu
|
|
Vineri, 03 Septembrie 2010 12:35 |
|
Cuvinte simple ameninţate de băltoace, suspin de suflet supus fără vină cotloanelor, la stindard, la clopot, îmbrăcat în aur. Apune viaţa, ca un animal greu, cărând în spate iubiri false şi în palme ghemuitele, îngheţatele, nevrutele lacrimi. Ucisă într-o lacrimă de iubire, târziul s-a-nchinat nesupusului, drumului fără capăt. Pentru că tristeţea mărturisită înseamnă frumuseţe, am rămas vizavi de mine. Oamenii buni văd asta şi de-aş putea aş râde deodată toată fericirea de teamă, ca nu cumva o altă lacrimă, să şteargă sărutul. Amintirile au făcut gaură-n fiinţă. Timpul acesta nu intră, nu iese. Lumina trece doar negrul rămâne. Răceala persistă, durerea alină. Fiind un nimic, renasc în nimic. Judecăţile aşteaptă principiile, eseu pe jumătate îngheţat. Jumătăţile sunt goale, aşteptările rămân la timpul trecut. Adevărul surprinde în nopţile târziu de trecute cu luna ce strigă la propriile culori, cu cerul chinuit de nevăzut, cu Dumnezeu doar într-un ochi privind la păcate, cu mine plânsă şi uitată prin ţipătul viorilor. Mă dărui vieţii prin tăcere, pot răspunde tăcerii, prin întuneric pot să ating lumina. Din nevoia de tine mă poţi iubi. Simţi aerul cum se chinuie, în faţa ochilor se plimbă o zi fără semn vineţiu, dintr-un suflet crapă aripi, din târziu poţi să atingi prezentul, cu mâinile întinse spre albastru îmi poţi simţi ochii. De-aş putea să rămân ghemuită în toate zilele tale, aş rămâne cu ochii închişi pentru totdeauna, de teamă ca foşnetul albastrului să nu trezească magia. Mai păstrez câteva felii de fericire şi pentru cei trişti. Nu ştiu de ce vrem să părem suportabili pentru ceilalţi...fi-vor iubirile destule! Am rămas prinsă în conceptul tristeţii...şi cui mai pasă de ochii strânşi de frica luminii? Scotoceşti prin toate trăirile amintiri frumoase apoi te întrebi de ce nu găseşti măcar una. Alţii se minunează de tristeţea ta, de sinele noroit dar încă în viaţă. Din puls în puls trăim, ştiind ori neştiind, trăim murind pulsând în mărăcini... apoi pribegim. Uneori greşim când spunem adevărul, uneori uităm vindecarea în altă mână. Mergem tăcuţi spre o viaţă tăcută, încercând să înţelegem de ce ne omoară singurătatea.
|
