Mă trezesc dimineaţa, iar paşi mei legaţi de un gând încă adormit, mă duc spre baie unde ştiu că trebuie să-mi privesc chipul pentru câteva minute, în oglinda pe care o urăsc de ceva timp.  Mă examinez şi nu mă recunosc. Nu, nu sunt eu femeia aceeia cu   faţa palidă tăiată de riduri care se unesc cu firele de păr alb, formând parcă un triunghi la tâmplele mele. Să fie oare de vină timpul care a trecut peste corpul meu şi a măturat frumuseţea tinereţi mele s-au poate eu singură prin felul în care, am trăit şi am perceput  viaţa, am participat la îmbătrânirea chipului meu? Acest chip pe care multe lacrimi l-au spălat din vina mea s-au a altora!  Îmi este teamă să accept că timpul trece peste viaţa mea şi bătrâneţea vine nechemată să mă îmbrăţişeze...

Urăsc toate oglinzile din lume şi nu vreau să mă privesc în ele! Mint şi deformează imaginea! Nu nu sunt eu, ci o străină care stă în faţa mea. Plictisită plec din baie şi mă aşez pe fotoliu din salon. Sânt relaxată deoarece aici nu există nicio, oglindă. Răsfoiesc revista mea preferată şi încerc să uit de obsesia şi de războiul tacit pe care l-am declarat de ceva timp tuturor oglinzilor din lume. Încet, încet adorm şi visez că plutesc deasupra unui lac limpede şi mă privesc în apa lui cristalină. Mă recunosc şi frumuseţea mea îmi mânghie sufletul care, nerăbdător, mă trezeşte. Respir uşurată şi privesc în jurul meu. Îmi dau seama apoi că a fost doar un vis. Ecranul televizorului pe care încă nu l-am deschis apare ca o  vitrină în faţă şi îmi arată o imagine ce mă înspăimântă. Îl deschid repede ca să dispară forma aceia care aduce cu faţa mea.

Telefonul sună şi îl ridic nepăsătoare. Vocea prietenei mele Lili din Italia îmi face inima să bată mai repede.

- Ceau amoreee!

- Ceau iubireee, îi spun eu cu vocea sugrumată de emoţie.

- Vreau să vii la mine cât mai repede. Îmi este dor să te văd şi după zece ani de când drumurile noastre s-au despărţit, nu mă pot împăca cu gândul să ne vedem doar prin camera calculatorului. Te rog!

- Bine. Am vorbit cu soţul meu şi venim săptămâna viitoare.

- Uraaaaa!  Suntem  ferciţi iar  fetiţa noastră Ingrid va fi încântată. Sper să nu te răzgândeşti?

Nu m-am răzgândit, iar soţul meu Isac care era foarte îngrijiorat în ultimul timp din cauza  depresiei mele, a fost fericit să plecăm. Când m-a strâns în braţe prietena mea, care era mult mai tânără de cât mine, am fost atât de fericită încât lacrimile mi-au inundat ochii.

- Eşti la fel de frumoasă, a spus ea, nu te-ai schimbat de loc!

Am privit-o mult ca şi cum doream să mă hrănesc cu frumuseţea şi tinereţea ei. O rază de speranţă şi-a făcut cuib în sufletul meu. Poate are dreptate şi nu sunt aşa cum mă văd eu. Admiraţia din privirea ei m-a făcut să cred încă o dată că, toate oglinzile în care mă privisem în ultimul timp poate m-au minţit.

În clipa în care ea ne-a condus în camera pregătită pentru noi, am răsuflat mulţumită că nu era nicio oglindă. Pentru o fracţiune de secundă m-am gândit că poate soţul meu discutase cu ea despre obsesia mea şi m-am bucurat că nu a deschis discuţia. După ce Lili a plecat din cameră am sărit în braţele soţului meu şi i-am spus:

- Simt că totul va fi bine! Prietena mea astrologa mi-a spus că vom avea o călătorie cu soare. Deci plină de lumină!

- Sper iubita mea că nu va ploua zilele acestea, altfel vai de astrologa ta dacă n-a avut dreptate. Poate s-a referit că vei fi însoţită de soare, adică de mine. Nu-mi spui tu mereu că sânt soarele tău?

Am zâmbit şi i-am dat o sărutare de noapte bună iar el a închis ochii încercând să adoarmă deoarece era obosit după călătorie. Am deschis geamantanul şi am vrut să-mi aranjez câteva haine în şifonier dar când l-am deschis am avut un şoc. Pe spatele uşi era o oglindă. Am închis repede uşa şi tot corpul a început să-mi tremure ca şi cum văzusem ceva de groază. Am încercat să mă calmez şi m-am aşezat lângă soţul meu încercând să adorm.

A doua zi m-am trezit când toţi ai casei încă mai dormeau şi am mers în baie unde am făcut duş şi am evitat pe cât am putut oglinda din baie. Cum camera noastră avea o uşă care se deschidea spre grădină, am fost fericită să mă aşez pe o băncuţă lângă fântâna în miniatură înconjurată de flori. Am privit cerul şi l-am rugat să-mi de-a putera de a fi din nou fericită şi încrezâtoare ca altă dată. Ochii mei s-au umezit din cauza neputinţei mele şi eram conştientă că sunt singura vinovată pentru obsesia mea.

Citisem despre viaţa Gretei Garbo care spărsese toate oglinzile din casă şi refuzase să mai fie văzut în public deoarece nu accepta, ca şi mine schimbarea pe care timpul nemilos încercă să o zugrăvescă pe faţa noastră. Poate ea era motivată să rămână o frumuseţe nemuritoare, dar eu?

M-am trezit din gânduri deoarece, fetiţa prietenei mele se apropia surâzând de banca pe care stăteam. Ţinea mâinile la spate şi în timp ce eu am întins braţele s-o îmbrăţisez ea s-a retras puţin şi brusc mi-a pus în faţă o oglindă rotundă cu mâner.

- Priveşte, priveşte în oglinda mea fermecată ce frumoasă eşti!

Îngrozită m-am ridicat în picioare ca o statuie şi am închis ochii. Ea continua să fredoneze şi se învârtea ca un titirez în preajma mea, iar eu nervoasă i-am smuls oglinda din mână şi am aruncat-o în iarbă. Ingrid a rămas nemişcată şi m-a privit mirată dar eu fără să-i spun nu cuvânt am intrat în salon, unde Lili şi soţul ei pregăteau micul dejun. Am trecut pe lângă ei grăbită fără să spun un cuvânt şi m-am îndreptat spre dormitor unde soţul meu tocmai se îmbrăca ca să vină în salon.

Am izbucnit în plâns, iar el a încercat să mă calmeze şi a promis că va discuta cu toată familia despre obsesia mea în legătură cu oglinzile, deşi crede că este o mare prostie. M-a convins până la urmă să-l urmez în salon şi când am ajuns mi-am dat seama că Ingrid le povestise părinţilor ce se întîmplase, dar ei nu m-au întrebat nimic. Masa s-a desfăşurat în tăcere şi eu mă simţeam vinovată în faţa priviri pline de reproş a copilei care nu înţelegea reacţia mea... aşa că mi-am cerut scuze şi m-am retras pe motiv că am de aranjat garderoba noastră.

Când am intrat în cameră mi-am dat seama ca soţul meu aranjase toate lucrurile în dulap şi încercase să mascheze oglinda de pe uşe punându-le cât mai aproape de ea. Am rămas gânditoarte pe pat neştiind ce să fac cu mine. Priveam în gol ca şi cum mă pierdusem într-o prăpastie, încătuşată de spaimă. Lili a intrat în cameră şi fără un cuvânt s-a aşezat alături de mine. M-a îmbrăţişat legănându-mă ca pe un copil iar eu am plâns mult la pieptul ei. Când m-am liniştit mi-a spus.

- Draga mea te cunosc de când eram doar o puştoaică şi te-am admirat mereu. Visam să fiu ca tine, frumoasă şi elegantă. Ai fost şi eşti un model pentru mine. Isac mi-a povestit despre teama de bătrâneţe şi că nu te mai recunoşti atunci când te priveşti în oglindă... Dar este o prostie! Uită-te la mine! Nici eu nu mai o sunt puştoaica de altădată. Trebuie să ne acceptăm destinul şi să luăm viaţa aşa cum vine ea spre noi. Te rog lasă-mă să te ajut deoarece am nevoie să ştiu că eşti fercită.

- Bine am să încerc, i-am spus printre lacrimi, dar acum vreau să merg în grădină şi te rog să o trimiţi pe Ingrid la mine. Vreau să vorbesc cu ea şi să-mi cer scuze pentru reacţia mea brutală. Nu trebuia să mă port  asfel cu un copil.

Când fetiţa s-a apropiat de banca pe care stăteam, am luat-o de mână şi i-am făcut semn să se aşeze lângă mine. I-am spus zâmbind.

- Ingrid vreau să-ţi spun că îmi pare rău dacă te-am supărat şi să ştii că de-atunci de când eram de vârsta ta şi până acum câţiva ani, îmi plăcea să mă privesc în oglindă. Oriunde mergeam eram fericită când îmi priveam imaginea chiar şi în geamul vitrinelor. Întindeam braţele s-au făceam piruete ca şi cum doream să le îmbrăţisez pe toate. Acum nu îmi mai face plăcere, deoarece nu mă pot obişnui cu noul meu chip. Nu-mi place cum arăt. Ştii, nu este o ruşine să îmbătrâneşti, dar eu accept mai greu acest fapt.

Fetiţa m-a privit o secundă cu ochii ei de înger apoi m-a îmbrăţişat spunându-mi:

- Dar eu nu ştiu cum erai atunci şi mie îmi place cu arăţi acum. Noi toţi te iubim şi să şti că eşti foarte frumoasă! Trebuie să mă crezi, deoarece eu sunt un copil care nu minte niciodată!

Nu i-am răspuns, deoarece tocmai atunci a venit Lili şi ne-a spus:

- Veniţi să ne pregătim ca să mergem întru-un loc frumos unde o să dansăm şi o să ne distrăm. Sper că v-aţi împăcat, iar tu Ingrid... ne-am înţeles? Laşi oglinda acasă.

Ingrid a sărit în sus de bucurie strigând:

- La Fiesta, la Fiesta mergem să dansăm!

Am fost de acord şi chiar am acceptat ca Lili să se ocupe puţin de faţa mea, binenţeles fără să mă privesc în oglindă. Am plecat cu toţii şi... a fost o seară superbă deşi eu cu dansul nu prea mă descurc. Am mâncat tot felul de bunătăţi şi am băut câteva căni pline cu vin, aşa că toţi eram foarte bine dispuşi. Priveam în jurul meu şi vedeam oameni mai în vârstă ca mine care dansau şi se distrau ca nişte adolescenţi. Parcă apăruseră în faţa mea ca şi cum vroiau să-mi dea o lecţie de viaţă, aşa că, atunci când ne-am întors acasă, am intrat în baie şi fără să-mi dau seama am văzut o imagine a mea diferită de cea pe care o ştiam. Machiajul şi sclipirea din ochii m-au făcut să mă privesc mai atentă.

- Nu, nu sunt o femeie urâtă chiar îmi place cum arăt, am spus de mai multe ori cu voce tare încercând să uit de obsesia mea.

Am început să-mi şterg machiajul, în timp ce mâna îmi tremura gândindu-mă cu  spaimă, la imaginea ce va aparea dar nu s-a întâmplat nimic. Foarte calmă m-am privit mult timp şi mi-a fost deodată dor de mine. Mă chinuisem destul şi devenisem propiul meu duşman aşa că eram hotărâtă să mă accept şi să-mi fiu prietenă. Am intrat în dormitor şi m-a aşezat râzând în braţele soţului meu spunându-i:

- Dragule de astăzi înainte voi fi o altă femeie, promit!

El m-a întrebat zâmbind:

- Mai bună s-au mai rea, iubito?

- Mai sexi şi foarte veselă.

El s-a ridicat şi a început să strige:

- Uraaa, uraa trebuie să sărbătorim, dau de băut la toată lumea! Sunt fericit!

Uşa s-a deschis şi prieteni noştri au intrat având în mână o sticlă de şampanie... Ne-au spus cu bucurie:

- Şi noi, şi noi dăm de băut, aşa că... să începem petrecerea!

Imediat a apărut în uşă şi Îngrid, cu oglinda ei, întrebându-ne cu subînţeles:

- Nu vreţi să vă priviţi în oglinda mea fermecată?

- Nu, am strigat toţi într-un glas, dar ea sărise deja în pat peste noi, forţându-ne să ne privim. Vai nu, nu vrem, ne lamentam cu toţi apărându-ne cu mâinile.

Când Ingrid a obosit, s-a ridicat şi ne-a spus pe un ton foarte serios:

- Sunteţi cu toţii nişte copii. Cine a mai auzit ca oamenii mari să se teamă de oglinzi? Mai ales că a mea este fermecată! Şi ca să vă dovedesc, vă invit mâine seară la concursul de dans unde trebuie să câştigăm cupa. Sunt copii din multe oraşe... şi mai mari decât noi, dar eu sunt sigură că vom câştiga! Voi o să ţineţi oglinda îndreptată spre grupul meu când dansăm şi vom câştiga! Atunci veţi crede că e fermecată şi că face minuni. Noapte bună şi să visaţi numai oglinzi, a spus ea fugind din cameră deoarece noi începusem să aruncă cu perniţe în ea... Râzând am spus toţi într-un glas ciocnind cupele de şampanie:

-Oglindă, oglinjoară de astăzi înainte, nu vrem să ne mai faci viaţa amară!

A doua zi spre seară am mers cu toţi la spectacol şi Ingrid s-a privit în oglindă înainte să intre în scenă. Toată grupa ei a dansat foarte bine, iar noi îi susţineam strigând şi aplaudând din toate puterile. Când s-a terminat spectacolul cupa a fost a lor iar eu am primit de la ea cadou oglinda fermecată, deoarece îşi dorea una mult mai mare în  camera ei... ca să se privească mereu! Ştiu acum că oglinzile vând într-adevăt imagini dar atunci când în interiorul nostru nu există lumină, e şi normal să nu ne vedem cu adevărat.