Home Eseu Ionuţ CARAGEA – poezia ca „absenţă a ceea ce suntem”
Ionuţ CARAGEA – poezia ca „absenţă a ceea ce suntem” PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Aurel Sibiceanu   
Thursday, 04 November 2010 19:04

Am rămas un fidel cititor de poezie scrisă de tineri şi pot spune că „fenomenul douămiist” îmi este cunoscut în toate manifestările lui, precum îmi este cunoscut şi cel post-douămiist, de care critica literară încă nu s-a ocupat în mod serios. Ca în orice curent generaţionist, puţini sunt autorii care au o personalitate creatoare, un stil bine definit, puţin se rup de mulţimea de „practicanţi” ai scrisului, de „pluton”. Cei mulţi, din „pluton”, au rămas undeva în „Valea Plângerii”, în căutarea identităţii...

De mai bine de şase luni citesc poezia tânărului Ionuţ Caragea, un poet care nu seamănă la scriitură cu nimeni. Comunicăm aproape zilnic; Ionuţ scrie poezie aproape zilnic, cu o fervoare aproape religioasă, de sacerdot, şi mă pot mândri că sunt printre primii cititori ai poemelor noi. Pot spune, fără să greşesc, că poezia lui Caragea nu seamănă cu a cuiva. Fiecare poem are imagini şi idei proaspete, genuine, care pe mine şi nu numai pe mine, mă uimesc. Sacrul şi profanul, eternitatea şi durata trec dintr-un poem în altul, dintr-o ipostază în altă ipostază, încât ai senzaţia că asişti la efortul tainic şi ocult al unui alchimist al cuvintelor. Adesea mă întreb cât va rezista athanorul lăuntric al poetului, când „va fi luat în primire” de manierism, de autopastişare. Greu de răspuns, câtă vreme poetul pare să fi înţeles argheziana sintagmă „cuvinte potrivite” şi câtă vreme lucrează sub specia ei, neobosit şi cu aceeaşi prospeţime. Spune poetul undeva: ”i-am dat iubirii tot ce aveam”. Câtă vreme poetul va îndestula iubirea cu viaţa sa, cu bucuriile simple şi omeneşti, va deţine şi dreptul inalienabil de a mărturisi frumuseţea.

O carte a poetului se cheamă „Absenţa a ceea ce suntem”. Cred că în vremurile din urmă, informatizate până la frig şi care, paradoxal, au schematizat relaţiile inter-umane, această absenţă din fiinţa noastră consistentă este poezia. Redobândirea poeziei ca dimensiune sacră a omului este ocupaţia, profesia de căpătâi a lui Ionuţ Caragea, este condiţia şi raţiunea sa de a exista, amintitoare de fervoarea cu care Petre Ţuţea afirma că este de profesie român.

 

Aurel SIBICEANU

 


Poeme din volumul Absenţa a ceea ce suntem, Fides, 2009


Colecţionarul poemelor de unică folosinţă

 

aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om
şi să petreacă ceva timp şi cu mine
să ne întâlnim într-o bună zi pe stradă
el să mă bată cu palma pe umăr
ce faci prietene?
apoi să fumăm o mahorcă
să bem un pahar
să stăm de vorbă cu orele
despre femei
să cădem beţi pe sub mese
el poate să se prefacă
apoi dimineaţa să mâncăm o ciorbă de burtă
acrită cu oţet
la nota de plată
să fie totul trecut în contul lui
cu promisiunea unei rugăciuni de mulţumire
şi în clipa de pe urmă
să ne dăm mâinile bărbăteşte
să ne strângem în braţe
şi să ne ţinem minte
pentru totdeauna

oamenii pe care i-am întâlnit o dată în viaţă
aduc pe undeva cu Dumnezeu
îmi lipsesc îmbrăţişările lor
strângerile de mână
dar mai ales privirile
atunci când timpul
uita să respire

de la o vreme îmi bat amintirile în cuie
sunt colecţionarul poemelor
de unică folosinţă

 

 

Inimă de poet

 

mai bine să-ţi asculţi inima şi să greşeşti

decât să trăieşti cu regrete tardive

mai bine să investeşti în dragoste şi suferinţa ei

decât să-ţi vinzi sufletul

pentru o stare de bine

doar pentru o stare de bine

 

poetul tot poet rămâne

şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte

sau exilat departe pe o insulă pustie

poetul tot poet rămâne

cu inima lui uriaşă

cât o patrie

bătând în pieptul unui copil

 

căci asemenea unei plante fără lumină

în trupul omului fără dragoste

creşte o mătrăgună

înveninându-i sângele

 

numai cine cunoaşte singurătatea

va stăpâni cuvântul

numai cine cunoaşte durerea

va stăpâni timpul

numai cine greşeşte şi recunoaşte

îşi va primi iertarea

 

nu, nu, aceasta nu este o poezie

şi nici o lecţie de viaţă

 

este oglinda

în care se priveşte un poet

cu inima lui uriaşă

cât o patrie

bătând în pieptul unui copil

 

 

Metastaza zăpezii

 

aici fiecare poet îşi are propria identitate

cu palmele ca nişte frunze de arţar

în culorile verii indiene

cu metastaza zăpezii în suflet

făina oaselor unui dumnezeu exilat departe

mai departe decât frigul arctic

ce îşi agaţă sutana la uşi

 

orbesc de atâta zăpadă orbesc

şi tot ce-mi rămâne este marea mea cea neagră

ca un corb cu gingii însângerate

ca un corb cu lacrimi în ochi

zburând în fiecare seară la marginea viselor mele

redându-mi vederea de-altădată

 

aici fiecare poet îşi are propria identitate

nopţi de vis şi coca cola

nici măcar vinul nu mă mai lasă

să mă pierd în apoteoza delirului

nici măcar fumul cu miros de cireşe sau piersici

nici măcar pozele cu iubirile

pe care le-am zidit în poeme matusalemice

nimic nimic nimic

 

încet încet metastaza zăpezii

mă transformă într-un om trist de zăpadă

căruia nicio primăvară
şi nicio zi de doisprezece aprilie
nu-i va topi zâmbetul lipsă

 

 

Oaselor, oaselor, frigului oaselor

 

priveşte atent prin transparenţa moale a cărnii

adevărul aparţine doar oaselor

priveşte atent prin păienjenişul venelor înfometate

adevărul aparţine doar oaselor

priveşte atent şi lasă atingerile

să rabde de singurătate

din pământ ne naştem

în pământ ne întoarcem

adevărul aparţine doar oaselor

 

şi toate cuvintele

din măduva roşie a imaginaţiei mele

şi toate cuvintele pe care le-am pus

pe catapeteasma durerii

îţi rămân mărturie

adevărul aparţine doar oaselor

 

vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte

până vei învăţa să taci

adevărul aparţine doar oaselor

oaselor, oaselor, frigului oaselor

 

 

Poet prin lumea orbilor

 

la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical

şi am rămas să trăiesc hrănindu-mă

singur prin gura cuvintelor mele

 

am învăţat să merg ca un baston

prin lumea orbilor

 

când m-am oprit

mi-am privit narcisist propria creaţie

într-un ochi

într-un ochi de apă

 

...am plecat înaintând

prin propria viaţă ca un poet

împotriva curentului

căutând sursa inspiraţiei mele

 

voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date

şi să trăiesc din nou tăcerea

ca pe un ritual de împerechere

cu eternitatea

 

 

Soarele mort

 

mais c`est dans la tendresse d`une première pluie

que nous mourrons

Marie-Claire Blais

 

 

inima-mi bate în ritmul unui cortegiu funebru

merg pe aceeaşi stradă

acelaşi drum spre casă cu scleroză în plăci

undeva departe se aude un cântec de jale

soarele mort

soarele mort şi păsări stau de priveghi

 

ce lume este asta îmbrăcată cu haina pe dos

ce lume este asta în care timpul

învaţă să meargă în cârje

ce lume este asta în care nevoia de somn

este nevoia vitală de a muri o dată pe zi

vise ce vise străine mai bat la porţile întredeschise

ce cuvinte ce cuvinte domnule poet

inima mea se umple de frumuseţea unor cuvinte

la fel cum coşciugul se umple

de frumuseţea unui mort

 

merg pe aceeaşi stradă

acelaşi drum spre casă cu scleroză în plăci

 

 

Absenţa a ceea ce suntem

 

mai întâi oamenii şi apoi profeţiile lor

suntem ceea ce suntem şi totuşi căutăm un răspuns

nu credem în alţi dumnezei în alţi dumnezei nu credem

mai întâi oamenii şi apoi profeţiile lor

 

tot ce atingem pare străin

firească atingerea străin sentimentul

nu credem că este ceva mai străin decât noi

nu credem în fapte şi totuşi nimic

din gânduri nimicul

 

nu credem în alţi dumnezei în alţi dumnezei nu credem

ne doare absenţa a ceea ce suntem

 

 

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 564 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 291 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou