Home Altele Iulian CHIVU: DESPRE IMANENŢA ATRIBUTULUI
Iulian CHIVU: DESPRE IMANENŢA ATRIBUTULUI PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 18 April 2017 11:42

Note de lectură la cartea de versuri a Domniţei Flori Neaga „Toamna ca o fregată”

 

Într-o prefaţă la volumul de poeme intitulat Floarea de Lotus (Ed. Rotipo, Iaşi, 2016), semnat de Domniţa Neaga, profesorul madrilen Diego Vadillo Lopez politolog, prozator şi critic reţinea, din perspectiva textelor traduse în limba lui Federico Garcia Lorca,  înclinaţia autoarei spre un peisaj uşor de parcurs în aparenţă, alteori complet dificil, datorită terenului discursiv, anevoios şi datorită exuberantei compoziţii metaforice a textului, de unde se vede încă o dată cât preţuieşte un bun traducător, pentru că între limba spaniolă, în care sunt asimilaţi confortabil mulţi poeţi români, şi limba în care ei au gândit şi au simţit nu sunt mai deloc incompatibilităţi de semnificare, ci uşoare dificultăţi de traducere.

        

În acord cu Vadillo Lopez, recenta antologie Toamna ca o fregată (Ed. Neuma, Cluj-Napoca, 2017), citită fără intermediar şi prefaţată de Horia Gârbea, permite o observaţie în aceeaşi idee, dar ceva mai nuanţată: Poezia aceasta cultivă peisajul în sine, purtător de sens pentru un privitor care este evident eul liric, subiectiv, dar înclinat spre percepţia realistă.

         

Într-adevăr, în aceeaşi ordine de idei şi din aceeaşi perspectivă, Domniţa Flori Neaga, consecventă rostirii în formule clasice, pune în tipare îndelung performate nu teme ale reflexivităţii existenţialiste, ci le traduce în paradigma fiind-ului său excelând în rezonanţele iubirii, despre care ne înşelăm de fiecare data, când credem că nu ar mai fi nimic nou sub soare.

         

Pe o scală bine controlată, între notativ şi contemplativ, lumea poetică îşi rămâne consecventă: juvenilul (Zburau în aer păsări-paradis, p.63), introspecţia (Trupurile noastre, la soare,/ Două coloane răsturnate,/ Ce susţineau cândva/ Altarul iubirii, p.23), tardivitatea (Priveşte cum se desfrunzesc păduri,/ Dezvăluindu-şi limpede misterul,/ Cum ramuri goale ţin pe braţe răni,/ Să nu se prăbuşească în noi cerul, p122), referentul homeric (Aşa cum mă-nvăţară vechii greci,/ Mi-astup urechile când trec prin mare, p.32), sensibilitatea feminină elevată, subtilă şi totuşi sinceră dau o notă aparte poeziei  (regretul feminin vs dorinţa masculină).

        

Eroticul feminin, în poezia Domniţei Flori Neaga, poartă, nu doar ca o nostalgie, amprenta literaturii medievale, cavalereşti: în memorabile sonorităţi (Tot auzeam cum bate orologiul/ Din turnul vechi cu trepte de granit, p.12), în referenţi de recuzită (Iar tu m-ai apărat cu sabia,/ Ca un vrednic cavaler medieval..., p.124), în aspiraţii şi în fantezii nubile (În aşteptarea Prinţului Albastru/ Pe calu-i cu căpăstrul de argint./ Să mă arunce-n şaua de mătase,/ Să ne-avântăm de-a dreptul către cer,/ Pe căi regeşti. Apoi să mă oprească/ La scara din castelul efemer, p.74), ca în estetica fabulativului fantastic.

      

 De aici, sau în legătură cu asta, bucolicul decorează poezia Domniţei Flori Neaga ca la mai toţi clasicii poeziei româneşti adăugând ecouri identitare prin marele exilat din Pontul Euxin (Ovidiu: Iar mâinile, la masa de scris,/ Destrămau Ponticele/ Şi mai ales Tristele, p. 21), prin Tudor Arghezi (Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, p.128) sau asumându-şi reflexe eminesciene, macedonskiene, bacoviene, stănesciene etc.

       

Dragostea, chiar rememorată (L`amour est la poésie des sens, spunea Balzac), este încă poezie a simţirii şi poate că de aceea se însoţeşte cu nostalgia idilicului, cu pastelul: Te caut în căldura poveştilor de iarnă (p.51); Am colindat apoi înverşunată/ Meleaguri de poveşti cu prinţi şi zmei (p.87); Pe poteca îngustă dintre dealuri: /Miroseai a coasă,/ Miroseam a fân...(p.70); În vatră, cărbunii de mult s-au răcit,/ Mai stăruie-n aer scântei colorate,/ Din margini de lume, un aspru vânt bate...(p.81); Ninge peste oraş,/ Ninge antarctic,/ Iar în suflet se face frig...(p.115).

        

Un evident ton elegiac revede decrepit iubirea de demult, rememorându-i senzualul: Gând de magică iubire viscoleşte-n iarna mea (p.138); Din timpul nostru,/ Am rămas numai eu,/ De două ori pierdută/ Din iubire...(p.49); Cad frunze arămii din zare,/ Peste tristeţi, peste tăceri,/ La noi în suflet este toamnă,/ Prilej de tainice-adieri (p.52). Senzualul stins într-un joc adolescentin îşi caută accentul de simbol: Ne atingeam mâinile-n grabă/ Şi ne-ascundeam ca doi proscrişi (p.75); La foc aprins (va fi căldură-n casă),/ Îţi voi citi în palmă, (un destin)...(p.77) etc.

      

Autoarea este în căutare de simboluri şi le presimte la marginea metaforicului (Frunzişul verii dă năvală-ncins/ Cu tot alaiul nunţii de apoi , p.45), are simţul lor şi le valorifică atent şi inspirat: Prin Universul celor Patru Sori,/ Te-oi aştepta ca altă Penelopa,/ Să germinăm sub caldele ninsori (p.62). Alteori  le sugerează prin reluări succesive (mare, ger, toamnă, crin, far), până la obsesiv (fregata, floare de lotus etc.).

        

Deşi Domniţa Flori Neaga nu incriminează nici sub obsesive presiuni elegiace jocul nedrept al destinului implacabil, el se conturează din zădărniciri tacite: Când sănii stranii, fără zurgălăi,/ Mă bântuiau suav, în lung şi-n lat.../ Floare de măr, căzută peste zori,/ Ai fost şi foc, şi aer, şi păcat (p.35), sau ca un dans fantastic, destinal (În blânda desfrunzire de pe urmă,/ Curgeau din cer luceferii şuvoi,/ Ne îmbrăcam în pulbere stelară,/ Să nu mai fim atât de trişti şi goi, p.142).

         

Poezia scrisă de Domniţa Flori Neaga în dulcele stil clasic reuşeşte imagini excelente (Pe-un peron de gară veşnic mişcător,/ Taie în lumină fluturii de nea;/ Trenuri trec grăbite, păsări fără zbor,/ Şi e-o seară lungă aşteptarea mea, p.36), construcţii speciale: comutativităţi cauzale ( Culegem visurile, sau ele ne culeg,/ Alungăm sălbăticiunile din suflet,/ Sau ele ne alungă,/ Urcăm treptele abisului,/ Sau ele ne urcă... p.41), asocieri neaşteptate (Pe cer, potcoava Lunii, vechi totem, p.57), antinomii (Icoană profană, p.94), topici sugestive (Privirea, de Albastru-Voroneţ, p.123) etc.

         

Cu un stil minuţios elaborat, dinspre subtilităţi de limbă (alternaţe disociative: Am vrut să fim, dar... n-ai putut să fii, p.111) se avansează spre detaşări de sine: Mă smulg din clipa prezentă/ Şi plutesc peste necunoscut,/ Într-o totală uitare de sine (p.113). Un sine care se regăseşte şi se defineşte în iminenţa atributului (În era nucleară, în anotimp atomic,/ Îndrăgostita retro de umbra ta eu sunt, p.51); Eu o Scânteie; tu un Foc divin, p.71; Eram înflorire, eram răsărit, p.82. Definirea sinelui se face prin atributele lui, o atributivitate a identităţii şi chiar a dedublării: Domniţa Neaga,-n astă zi de vară,/ Să destupăm o sticlă de vin vechi (p.87).

        

Şi fiindcă sentimentele au şi ele o ontologie a lor, patina timpului mlădie între resentiment (Câţi vor atinge culmea blestemată,/ Să-şi ia asupra timpului revanşă, p.11), atributul ireversibilităţii (De ar mai fi cu putinţă,/ Vârstele existenţei primare, p.113),  al amânării (Şi aşteptăm să iasă la lumină/ Corabia cu timpul netrăit, p.121), al alterităţii perceperii (Ale timpului nostru/ Trăit în lumi paralele, p.93) şi al nimicitorului (Timpul vreau să-l înfrunt/ Însă tu nu mai eşti,/ Iară eu... nu mai sunt, p. 60).

       

Aşadar, o reflexivitate în care se ameliorează mineralul (Ne-am aruncat în apă/ Şi plutind,/ Ne-am dat nemărginirii, p.29), se conceptualizează prin virtuţile atributivităţii intrinseci (Povara iubirii e-o cruce/ Din cel mai serafic granit, p.61), prin contrarietate (În mine, doi duşmani înverşunaţi/ Şi-o singură dispută, om-destin, p.80) şi prin comutativitatea calităţii (Caii mei pasc în poiană/ Iarba-ger şi iarba-teamă, p.16), cunoscute mijloace criptice ale metaforei.

       

Iată aşadar suficiente indicii care anunţă desăvârşirea poetică a Domniţei Flori Neaga în zariştea poeziei clasice, ale cărei canoane le probează cu multă abilitate şi în interiorul cărora se mişcă natural, cu acele instrumente care nu trădează comunicarea; alocutiv şi colocutiv, discursul liric transpare confidenţă, însă construieşte introspectiv cugetare.

        

Domniţa Flori Neaga răspunde aşadar postmodernităţii nu cu postmodernismul şi nici cu post-postmodernismul himerismului sau al fractrurismului altor experienţe, ci cu tiparul versului clasic în care încap, cum am încercat să relevăm, şi idei, şi emoţii în acord cu exigenţa de valoare a axiologiilor moderne.

-------------------

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 341 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 429 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou