Home
Acestea sunt ultimele postari ale sectiunii
Daniel IONIŢĂ: AŞA O SĂ PĂŢEŞTI ŞI TU... CA ONOFREI! PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 16 January 2018 12:40

 

„O discuţie cu tata, întreruptă şi reluată după patru decenii” 

                                                                           

Era în anul 1972, începutul vacanţei de vară, ca de obicei după terminarea şcolii mă aflam în studioul fotografic al tatălui meu din strada „Domniţa Nastasia” din centru Bucureştiului. Lângă „Sfatu Capitalei”, explica tata celor care nu ştiau unde se află – folosind o expresie uzitată în vremuri mai vechi. Tata mă angaja pentru o săptămână, uneori două, la fiecare început de vacanţă mare, neoficial, bineînţeles, şi mă plătea bine pentru vremurile acelea. Zece lei pe oră însemnau undeva între 500 şi 1000 de lei, după o săptămână sau două, ceea ce pentru un puşti erau o groază de bani. Era un patron generos, plătindu-mă bine pentru o muncă necalificată. Ca termen de comparaţie, laboranţii şi fotografii de teren cu experienţă erau plătiţi cam cu cincisprezece lei pe oră. Dorea să mă înveţe să câştig şi să rostuiesc banii. Prima i-a reuşit, de câştigat bani am învăţat! A doua de loc. În loc de rostuire am învăţat cum să îi cheltui cu rapiditate şi entuziasm.

Cert este că aveam bani pentru întreaga vacanţă de vară şi ca atare eram prietenul favorit al multor colegi şi vecini din cartier. Era firesc ca eu să plătesc, la cofetărie, cea mai mare parte a distracţiei, sau biletele de tren pentru vreo drumeţie la Buşteni sau Predeal.

În acea dimineaţă de iunie tăiam cu atenţie marginile unor fotografii aparţinând celei mai frumoase fete pe care o văzusem vreodată, în realitate sau fotografie, de care eram îndrăgostit până peste urechi de ceva vreme – adică cel puţin de cinci minute de când tot lucram la portretele ei. Brunetă, ochii mari, buze numai bune să muşte şi să sărute, puţin plinuţă, era exact genul meu. Deja plănuiam cum anume să dau de adresa ei, sau de un numar de telefon. Speram că bonul pentru fotografii va conţine una dintre aceste informaţii vitale. Dacă nu, mă gândeam să fiu foarte vigilent pentru a prinde momentul când cineva, poate chiar iubita vieţii mele, va intra să ceară plicul cu numărul 6735 din 18 iunie 1972, pe numele Pandrea. Dar un minut mai târziu am revenit la realitate – era clar că totul era doar o fantezie. Frumuseţea din fotografiile ce le ajustam cu sârg, avea cel puţin 14 ani, după cum arăta, iar eu aveam exact 12 ani şi şase luni!! Diferenţa de doi ani era insurmontabilă pentru un băiat de vârsta mea, oricât de şarmant ar fi fost el! Ca o fericită ironie a vieţii, mai târziu când am întâlnit adevărata dragoste, s-a întâmplat să fie tot cu doi ani mai în vărstă. Şi tot brunetă!

Totuşi, nimic nu mă impiedica să visez cu ochii deschişi cum vom juca tenis cu Beauty în Parcul Tineretului, lângă Arcul de Triumf, sau cum o voi conduce acasă pe jos, ea locuind undeva foarte departe, la marginea Bucureştiului - iar când vom intra pe strada ei, ne vom prinde de mână. Ajungănd la imaginea asta mă treceau toate căldurile. Vocea tatei mi-a întrerupt atât de brutal această reverie, încât era să tai în două fotografia ce se afla sub ghilotină.

- Fii atent la omul ăsta, mi-a zis tata. M-am oprit din tăiat şi am privit spre bărbatul care tocmai intrase pe uşă. Îl cunoşteam din vedere. Era Onofrei, o cunoştinţă mai veche, un alt fotograf, responsabil al unei unităţi în cadrul Cooperativei „Fotografia”, ca şi tata, într-o altă parte a oraşului. Avea un început de Parkinson. Mă simţeam oarecum jenat să mă uit direct la capul lui şi la mâna stângă, uşor tremurânde. Chiar  mi s-a părut că îi tremură capul mai mult de data asta, şi nu mai era sincronizat cu mâna. Boala progresase. Cu câteva luni înainte îl întrebasem pe tata, cum oare reuşeşte Onofrei să fotografieze, sau dacă are cumva subalterni care fac pozele  în locul său. Tata mi-a răspuns că de fapt atunci cănd face poze, temuratul încetează. Magic, m-am gândit eu. Am descoperit mai târziu că este un lucru uzual pentru acest sindrom, la anumiţi oameni.

Mă rog, în acest moment nu aveam idee de ce vrea tata să fiu atent la Onofrei mai mult decât în alte dăţi. Aşa că-l priveam din colţul ochiului, urmărind cum vorbeşte cu tata.  Nu mai tăiam marginile pozelor, de fapt nu făceam nici cea mai mică mişcare, nedorind să atrag atenţia. N-aveam idee despre ce discutau, deşi mă aflam relativ aproape, la vreo trei sau patru metri, atât eram de transfigurat de comanda misterioasă a tatei. Oricare a fost subiectul discuţiei, dupa două sau trei minute, Onofrei a spus la revedere şi a ieşit pe uşă.

- L-ai văzut ? mă întrebă tata cu voce serioasă, oarecum îngrijorată.

- Bineînţeles. Dar l-am mai văzut şi acum câteva luni, ca şi anul trecut. Eram confuz şi puţin iritat.

- Ai văzut cum îi tremură capul şi mâna?

              

Privirea tatei se opri pentru moment asupra minunăţiei celei brunete cu ochi mari, sânii plini şi minijup, din cauza căreia tocmai salivasem, cu câteva minute mai devreme. Am simţit deodată o transpiraţie rece pe spate, şi am început să tai iar pozele. Eram sigur că tata îmi citise gâdnurile, unele din ele necurate, şi ştia că vreau să dau de adresa frumoasei.

Privirea lui s-a desprins de pe fotografii şi am priceput intuitiv că nu sunt în nici un pericol. Dimpotrivă, pentru o clipă am bănuit că tata vrea să îmi repete o istorie veche şi cunoscută în familie, despre cum Onofrei s-a purtat rău şi l-a turnat pe tata la Cooperativă, nu ştiu nici azi de ce, şi cu ce l-a turnat. Din fericire, încercarea lui a eşuat lamentabil. Tata a rămas generos cu el, continuând să-l ajute să obţină filme şi alte materiale mai dificil de găsit în acele vremuri. Dar n-a fost aşa. Lucrurile aveau să se îndrepte într-o direcţie neaşteptată şi mult mai jenantă pentru mine, decât simpla repetare a unei poveste despre trădare şi nobleţe.

- Da, am văzut de mult că tremură - am răspus, pe când încercam să aliniez următoarea poză a iubitei cu dunga ghilotinei.

- Deci! Aşa o să păţeşti şi tu dacă te masturbezi!

- CE?! - ar fi trebuit să strig. Dar nu, nu am strigat nimic. Nu am emis nici un sunet. Nici măcar nu am ridicat cu uimire, ochii. De mic am ştiut cum să îmi stăpânesc reacţiile, ceea ce m-a ajutat de multe ori să nu par şocat atunci când alţii ar fi sărit în sus, sau ar fi ţipat, sau cel puţin ar fi făcut ochii cât cepele. Dacă cineva ar intra în camera şi ar urla: O bombă atomică ne va distruge pe toţi în cinci minute, reacţia mea ar fi: „hm, dă-mi detalii mai exacte şi hai să vedem cum rezolvăm problema”. De obicei panica vine şi peste mine, dar abia în urma rezolvării problemei, sau cel puţin a încercării de a o rezolva. Cred că aş fi fost foarte bun ca membru al unei echipe de intervenţii în cazuri de urgenţă. Dar să revenim la subiect.

               

- Bun! Am răspus cu o voce egală, apăsând şi mai tare mânerul ghilotinei, de parcă tăiam capul balaurului, nu marginile unor fotografii.

- Ai înţeles? a insistat tata cu voce apăsată. Ai în-ţe-les?

-Da. Am răspuns, continuând să mă concentrez asupra obiectului muncii, care din fericire avea nevoie de toată atenţia mea. Dacă tata a rămas complet mulţumit, sau nu, cu nivelul meu de înţelegere al acestui subiect delicat, nu ştiu. Cert este că acea a fost singura discuţie despre educaţie sexuală, dacă o pot numi astfel, pe care vreunul din părinţii mei au purtat-o cu mine - şi spun, Slavă Cerului, pentru asta!

***

Uitasem de mult despre acest incident, până cănd, patru decenii mai târziu, soţia şi sora mea au hotărât să îmi sărbătorească împlinirea vărstei de cincizeci de ani. Erau prezenţi prieteni, rude şi tot felul de invitaţi, desigur şi mama şi tata. Faptul că aveam în jurul meu, cu acea ocazie, pe aproape toţi cei dragi, m-a făcut să reflectez asupra vieţii şi a timpului ce s-a scurs. Deodată, în mijlocul nostalgiei create de amintiri, m-am trezit trasnportat în studioul fotografic din strada „Domniţa Nastasia”, cu 38 de ani în urmă, şi acea conversaţie, atât de încomfortabilă, mi-a revenit în minte cu claritate. Aproape că am izbucnit în râs de unul singur. Un gând năstruşnic mă împingea să-l provoc pe tata, atingând subiectul acela rămas suspendat în istorie. M-am apropiat de urechea lui stângă, cea cu care aude mai bine:

- Să ştii că ai fost un mare mincinos - i-am turnat informaţia asta cu voce calmă dar fermă, ca aceea a unui procuror sigur pe victima lui. A ridicat uimit din sprâncene!

- Cum ? când te-am minţit eu pe tine vreodată? De fapt când am minţit? Punct! Uimirea lui era sinceră. Tata este un om cu principii drepte şi ferme, probabil rezultatul educaţiei protestante din familie – şi este mândru de acest lucru.

- Uite-te la mâna mea, i-am răspuns, întinzănd mâna dreaptă, cea „vinovată” - întinsă spre orizont, cumva precum mâna lui Lenin, din statuia aflată în Piaţa Scânteii, acum Piaţa Presei Libere... după la revoluţia ’89. Braţul acela care, pentru cinci decenii ne-a arătat cu statornicie, fie pe soare sau pe viscol, drumul glorios spre comunism. De ce anume mi-a venit în minte Lenin odată cu onanismul, nu îmi este clar? Probabil că nişte şedinţe de terapie psihologică ar putea elucida asta. Dar să continui.

- Uite-te la mâna mea, am repetat, împingând mâna sub ochii tatei. S-a retras o jumâtate de pas ca să vadă mai bine ce anume îi arăt.

- Ce să văd? - întrebă el mirat.

- Nu-mi tremură de loc. Nu vezi? Am împlitin 50 de ani, şi nu am ajuns ca Onofrei! În concluzie, m-ai păcălit! Confuzia de pe faţa lui, s-a transformat într-un zâmbet tare amuzat, şi apoi a început să râdă:

- Ha! ha! ha! ha! ha! Îţi mai aduci aminte de Onofrei?

- Bineînţeles ! Ani de zile - din cauza acelei minciuni sfruntate spuse de tine, de fiecare data după ce… mă rog… -  am fost traumatizat psihic de ideea că mă voi îmbolnăvi de Parkinson, că voi începe să tremur, mai devreme sau mai târziu. Încercam să par supărat, dar adevărul este că de abia mă abţineam să nu izbucnesc în râs. Am continuat:

- Îmi examinam mâinile şi capul în oglindă, aproape în fiecare zi, încercând să detectez chiar şi cea mai mică mişcare involuntară, îndiferent cât de subtilă ar fi fost. Înnebunisem tot auto-diagnosticându-mă. Mă gândeam să mă duc in corpore la Onofrei, să aflu cumva de căte ori s-a tot masturbat până când a început să tremure, dar ştiam bine că planul ăsta e o tâmpenie. Într-un fel, dacă aş fi descoperit că am început să tremur, asta ar fi fost apropape o uşurare, fie ea oricât de perversă. Ochii tatei s-au strâns într-un fel de concentrare ironică şi s-a uitat la mine dintr-o parte:

- Şi asta te-a făcut cumva s-o mai răreşti cu… chestia…?

- Nu!!! Dar nu despre asta e vorba. Ţipam aproape, şi a trebuit să cobor vocea, fiindcă câţiva din apropiere se holbau deja la noi.

- Sigur că nu! Tata a dat din cap. Nu era surprins de faptul că nici teroarea instituită de el atunci în copilărie, nu mi-au stricat poftele…

- Concluzia  este - vocea mea era acum joasă, dar obliterantă, că tu eşti un mare păcălici! Nu mi s-a întâmplat absolut nimic!

- Ha, ha, ha ! râsul lui suna acum în întregime machiavelic - era teribil de amuzat.

- Răzi, ai?! Şi şti ce mă îngrozea? Nu faptul  că voi începe să tremur. Ci faptul că cei din jur, văzând că tremur, vor recunoaşte în mod sigur că sunt un labagiu, care probabil că practică cu prea mult entuziasm această activitate ruşinoasă, şi ca atare… Eram convins că prin spatele meu, oamenii îşi vor da ochii peste cap, vor râde pe înfundate şi îşi vor face unul altuia gestul obscen al auto-satisfacerii, arătând pe furiş către mine! Tu ai încercat să mă păcăleşti. Dar din fericire nu s-a întâmplat nimic. Nu tremur absolut de loc!

Cuvântarea mea devenise din ce în ce mai melodramatică, încheind pe un ton convingător de quod erat demonstrandum. Tata a aşteptat un moment, două, să vadă dacă mi-am încheiat peroraţia. Apoi a ridicat încet din sprâncene şi cu un zâmbet foarte satisfăcut şi amuzat în acelaş timp, mi-a şuierat:

- Nu te culca pe-o ureche! Încă nu-i târziu!

Am izbucnit amândoi în râs. Mama care se furişase destul de aproape şi ascultase ultima parte a dilogului a început să ne beştelească:

- Hai, lăsaţi prostiile, că avem lucruri mai importante de făcut pe ziua de azi. Ia uite, băi frate, de ce le arde lor acum!

---------------------

PS. Azi împlinesc 58 de ani... si iar ma rascolesc amintirile! Totuşi, cu balansul stau încă binişor!

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 1 of 16333

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 393 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 384 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou